Gabriela Lungeanu: Lupii

Share Button

Lumina izvorând din crinul Sfântului Iosif cu Pruncul juca pe cristalurile de Boemia ce tronau pe mobila de mahon din camera în semi-întuneric. O femeie cu spatele dezvelit, copie a vreunei opere clasice, refuza să îmbătrânească, nemişcată, în contemplarea unei serbări câmpeneşti, deasupra unui pat din stejar. De acolo, nişte ochi străluceau cu aceeaşi intensitate pe un chip obosit.
– Ce faci, mamaie?
– Uite, trăiesc… Aştept primăvara. Râdea.
– Iernile pe vremea mea erau grele, maică. Înotam prin troiene de un metru şi jumătate uneori.
Atitudinea aceea de Ava Gardner, ochii întunecaţi, dârji, pielea albă, formele pline, zâmbetul îndrăzneţ rămăsese undeva, agăţat de perete.
– Eram frumoasă, dar degeaba, dacă nu ai noroc, nu ai nimic, completă ea.
– O, mamaie, de ce spui asta?
– Fiindcă este adevărat! De la nuntă, până şi pozele le-am pierdut. Mi-au căzut în zăpadă în noaptea în care m-am luptat cu lupul.
– Cu lupul? întrebasem eu siderată. Nu mi-ai spus.
– Multe lucruri nu ţi-am spus, îmi răspunse ea, cu o distincţie aparte. Pe vremea când oameni cu patru clase erau directori, eu cu liceul eram curtată de mulţi de la partid.
– Haide, tovarăşa Cornelia, că dumneata ai şcoală, dacă aveam eu şcoala dumitale, ajungeam mare ştab la Bucureşti – bunica râdea, înveselită de razele rebele de afară. Fusese o femeie cu adevărat fermecătoare – frumoasă şi inteligentă. Judecătorul de la divorţ o ceruse în căsătorie, dar, independentă cum fusese o viaţă întreagă şi poate încă îndrăgostită de bunicul, refuzase.
Şeful de cadre mă oprise în seara aceea pentru o şedinţă care dură până târziu, la miezul nopţii.
– Şi nu ai putut refuza? întrebai eu.
– Ce vorbeşti tu, fată, să refuzi… erau pline puşcăriile, se vorbea în şoaptă.
Odată, tata însoţindu-mă la gară, îmi spusese:
– Mama nu a ştiut niciodată să profite de oportunităţile vieţii. Pe vremea ei, a avea liceul era ceva. Majoritatea intelectualilor zăceau în închisori. Nea Sică, o rudă, o tot dădea cu ”Vin americanii!”, asculta mult ”Europa Liberă” şi-i umplea mamei şi bunicului capul cu tot felul de bazaconii, că vin americanii şi-i arestează pe comunişti… Unii s-au aranjat, noi am dus greul în toate vremurile.
Şedinţa s-a prelungit până după miezul nopţii. La plecare, şeful de cadre îl rugă pe un inspector contabil de la Ploieşti să mă însoţească până acasă, ştiind că stă la cineva în gazdă, în seara aceea, în acelaşi cartier cu mine. Era un ger siberian, zăpada troznea la fiecare pas, iar urletele fiarelor despicau zările îmbătate în întunericul ce învăluia toată făptura. Bărbatul de lângă mine, înalt şi uscăţiv, mergea cadenţat. Observând că înteţisem pasul, zise cu vocea sa spartă:
– Mie nu îmi este frică, Cornelia, sunt ofticos de mult timp şi aşa nu mai am mult de trăit.
Mi se tăie răsuflarea. Aveam 23 de ani şi un băiat de cinci ani acasă, moartea nu era printre gândurile mele.
– Ce-o vrea Dumnezeu, zise el şi cu toate că gheaţa mi se înfiripase în inimă, mă întrebam dacă nu dorea să mă tragă de limbă… erau anii 50 când denunţurile de orice fel erau la modă.
– Eu cred în Dumnezeu, Cornelia, spuse el. Ştiu că este la modă să crezi în tovarăşul Stalin, dar să-ţi spun eu vorba aceea: fiecare pasăre pe limba ei piere, aşa şi cu activiştii care neagă că ar exista Dumnezeu.
Mă întrebam dacă destinul nu îmi juca o festă. Spuneam o rugăciune în gând, întreruptă doar de cuvintele activistului.
Aveam un coleg ce dăduse sfoară în ţară cu ale sale conferinţe despre faptul că Dumnezeu nu există. Este – susţinea el pe toate drumurile – o invenţie burghezo-moşierească, menită a-l ţine în sclavie pe proletar. Atâta a insistat să mă duc şi eu că în final m-am dus, zise cu vocea sa spartă, dar sobră, inspectorul contabil. În depărtare, lupii urlau cu disperare încât nu mai simţeam gerul, îmi ascultam proprii paşi şi ticăitul inimii.
– Vajnicul luptător contra lui Dumnezeu, adunat în faţa câtorva persoane, începu să vocifereze, continua domol inspectorul contabil.
– Destinul este în mâinile voastre, tovarăşi!
Cerul senin se învineţi într-o clipă.
– Viaţa voastră este în propriile mâini!
Picura răzleţ, iar picăturile se înteţeau treptat, o perdea din ce în ce mai deasă învăluia depărtările.
– În voi este puterea, viaţa, viitorul! Picături rotunde de ploaie loveau fereastra şi vântul mişca crenelurile ferestrei.
Doar ştii pârăul Dorului, Cornelia? Un firicel de apă, de se văd bolovanii de pe prundiş. Turuiala lui Petrovski se pierdea deja în ropotul ploii.
– Ce nevoie aveţi voi de biserici, de popi şi de al lor alai? Inutili şi hrăpăreţi, vă mănâncă pâinea de la gură! Voi sunteţi liberi, tovarăşi, omul este stăpânul Universului!
Ascultând-o pe bunica, mă întrebam ce se schimbase. Deunăzi, citeam pe facebook, îndemnul unui redactor şef la o gazetă elitistă, la noi multe sunt cu numele, dar bolşevice în năravuri: ”Va propun sa facem toti, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri in care au fost implicati preoti. Ideal este sa fie scandaluri sexuale, dar putem baga si altfel de lucrui: batai intre popi, injuraturi, talharii, etc”
Abia de mai desluşeam vreun cuvinţel din urletele lui Petrovski, aşa turna afară. Încetasem a-l mai asculta, când îl văd deodată ridicând braţele la cer, declamând:
– Uitaţi-vă la pârâiaşul ăsta cât de mic este – eu, strig tare astăzi: nu există Dumnezeu, iar dacă există, să mă înghită acel pârâiaş!
Ochii inspectorului contabil sticleau în noaptea fără stele.
– Nu am crezut că voi mai vedea vreodată lumina soarelui… Potopul lui Noe se revărsă peste cabana noastră. Bubuiau balamalele, iar pereţii tremurau ca apucaţi de friguri! Nefericitului ăluia de Petrovski i se bulbucară ochii când privi pe geam – dar în momentul în care îşi încleştă pumnul cu ură şi îl ridică ameninţător sus, partea de cabană în care stătea el dispăru în puhoiul ce măcină cabana ca piatra de moară. Lui, nici trupul nu i l-au găsit, noi ceilalţi am scăpat, unii cu membre rupte, alţii cu capul spart.
Bunica zâmbi: Ştiam povestea. Toţi o ştiam dar ne feream a vorbi despre ea, fiecare ţinând concluzia pentru sine. Cum altfel? Aşa erau vremurile.
Urletele lupilor se auzeau din ce în ce mai aproape, însă îmi era ruşine de omul atât de calm, cu pas de ofiţer prusac, de lângă mine. În locul unde şoseaua se întretăia cu drumul ce cobora dintr-un cartier, inspectorul zise scurt:
– Drumurile noastre se separă aici, tovarăşă! Noapte bună! Urletul din pădurea din apropiere se înteţi, dar el îmi aruncă o privire inexpresivă, apatică.
– Stai liniştită, tovarăşă, acum trebuie să iasă schimbul doi şi apoi nu mai este mult până acasă, nu-i aşa?
– Nu, murmurai, deşi cuvintele îmi îngheţaseră pe buze instantaneu. Zăpada scârţăia sub fiecare pas, mai erau câteva case până în apropierea abatorului. Trecusei de două case, când cele câteva raze ale lunii devoalaseră siluetele unor câini mari dincolo de şosea, la groapa unde cei de la abator aruncau organe. Însă atunci, prin întuneric, desluşii doi ochi ce mă fixau, la câţiva paşi de mine. Norocul meu este că-mi luasem exact în acea după-amiază umbrela de la reparat, l-am lovit cu vârful mânerului lung şi ascuţit şi cu poşeta care, deschizându-se, mi-a risipit în zăpadă, pentru totdeauna, fotografiile de la nuntă. Am ţipat a groază cât m-au ţinut plămânii după ajutor, căci le cunoşteam bine pe fetele care locuiau în acele case.
– Fetelor, deschideţi, că mă mănâncă lupii!
– Da ce vrei, să ne mănânce pe noi, Cornelia? strigară ele înapoi, hlizindu-se după perdeluţă.
– Numai poarta să-mi deschideţi, atât vă rog!
– Nici vorbă, Cornelia!
Sunt multe jigodii în orăşelul acesta, venite din toate cele patru zări, dar cele mai rele sunt aici, prin cartier!
Câtă dreptate avea bunica!
Oraş mic şi pitoresc, de… Revoluţionari, unde îşi urlă bunăstarea burghezia post-revoluţionară, unde se sapă la fiecare alegeri, după tezaurul lui Decebal, iar orice operă edilitară are preţuri de Monte Carlo.
Ţipetele, zbaterea victimei gonesc de multe ori fiara, o anumită fiară. Ceilalţi lupi nu veniseră, goniţi de apropierea muncitorilor din schimbul doi.
Cu ultimele puteri, sprijinindu-mă de ei, mi-am strâns câteva poze. Nu aveam puterea să spun o vorbă. Mi se încleştaseră buzele de spaimă şi tremuram cumplit.
– Haide, Cornelia, că te ducem noi acasă! Unul dintre muncitorii ăia, cărora, ca şi contabil, le calculam salariul lună de lună, mă condusese câteva sute de metri, până în faţa porţii.
– Cum te-a lăsat neghiobul ăla de la cadre, femeie, singură pe drumuri noaptea? Lasă că mâine ridicăm noi problema în şedinţă! Nu scapă el. Cum vine asta, tovarăşă, ne batem joc de viaţa semenilor noştri?
Mama scoase un ţipăt scurt când mă văzu în pragul uşii, în oglinda din verandă, o faţă cadaverică, cu ochii abia mijiţi de spaimă. În multe nopţi, doi ochi sticloşi, de fiară, mă mai trezesc când viscolul spulberă zăpada în nopţile bătrâneţii mele.
Bunica privea departe, cu gândurile ei. Fitilul candelei ardea la firul lung şi arunca lumini în încăpere. Atunci zări, în vraful de dosare, cu tot ce pierduse casa asta, cu toate nedreptăţile pe care le îndurase, cu tot ce îi fusese luat, mai ales în democraţie, pe unul scris cu litere de-o şchioapă: LUPII.
Nu există lupi mai răi decât ăia pe care doar propriile instincte îi mai pot controla. Lupii comunişti aveau teamă de superiori şi lege, ăştia, ultimii, de nimic. Stinghere, nişte rămăşiţe arse de magazii îşi strigau, încovoiate, dreptatea pe care procurorii de pe aleea Dreptăţii, veşnic pavată şi repavată, le-o refuzaseră cu dispreţ. Lucea fals în soare, la câţiva centimetri, tabla de pe acoperişul vecinilor, aşa cum lucea NUP-ul dat lor şi amenda mie, că am îndrăznit a face plângere contra procurorului de caz când ştiam bine că vecinul are merite mari întru propăşirea naţională, este ”revoluţionar” de staţiune… balneară. Şi că un ”revoluţionar”, cu bune cunoştinţe pirotehnice, de pe vremea când era portar la pompieri, are dreptul de a ridica o dugheană (bucătărie de vară) pe zidul tău oricând şi oricum, şi tu, umil plătitor de taxe nu trebuie să-i pui bunele intenţii la îndoială. O expertiză tehnică, niet expertiză! Ce nevoie avem noi, de expertiză? Un procuror ştie totul. De aceea, dosarul dormi adânc, năpădit de praf şi bune intenţii, aproape un an. Pe cine ar interesa când anume ţi-a ars casa, de ce ţi-a ars ore bune ca în Sahara, de vreme ce fumul înecăcios ce-ţi mistuia propriile vise şi afuma un cartier este prea departe de ferestrele cu termopan ale celor în ale căror mâini stă dreptatea ta. Dacă insişti, există întotdeauna vreo persoană cu dizabilităţi, care va fi dornică să fie avansată de la un picior şchiop la o minte şchioapă şi care într-o zi, din miile de cafele, să uite odată una… şi atunci, acea cafea ţi-a ars amintirile tale şi ale tuturor generaţiilor dinainte. Poţi face atât de multe lucruri cu un ibric, să arzi 500 de metri pătraţi de clădire, de exemplu, un ibric poate fi un mare terorist, cred că procurorul acela este un savant.
Pe vremea hainilor de comunişti care teoretic urau proprietatea privată dar practic o garantau în anumite limite, sportul împinsului de gard, practicat de familia asta de portărei si vânzătoare cu mâna după tejghea, i-a făcut să câştige o condamnare penală. Însă atunci, la tribunal, burduful umplut cu seu, tatăl vânzătoarei căzu în genunchi în faţa străbunicului: Vasile, iartă-mă, că nu mai fac. Suntem bătrâni, iar tu eşti un om credincios.
Veteran al primului război mondial, ca toţi cei 6 fraţi ai săi, era un om credincios, străbunicul, de aceea când plecă, se stinse ca o lumânare în bătaia vântului.
Burduful de seu şi urmaşii săi au continuat ce ştiau mai bine, în fond acum deveniseră cu adevărat liberi în libertatea impunităţii democratice. În timp ce făceau şi desfăceau hotarul pe unde vroiau, la noi, dacă eşti bazat, poţi lua autorizaţie de construcţie şi după ce ai terminat de construit casa pe domeniul altuia, rudele lor, nişte pigmei, scoteau piatră cu piatră din temelia magaziilor puse acolo la 1900, de un neştiutor de carte, proprietar de oi, cu 40 de ciobani în subordine, dar iubitor de mobilă de artă si de copii şcoliţi – stră-străbunicul.
Când Brătianu îl trimise la plimbare cu: ”moşule, este război!”, trânti uşa ministerială şi slobozi o înjurătură, singurul lucru cu care se alesese din sudoarea de-o viaţă, ce nu luă armata, furară angajaţii, iar puţinul din hârtiile fără valoare aruncate de guvern fu împărţit între cei 7 copii. Muri sărăcit, cu aceeaşi durere cu care năpăstuiţii acestui neam vin pe lume şi pleacă.
Aici, pe tărâmul impunităţii, averea prin trudă a fost mult şi cu sârguinţă dispreţuită şi anihilată pe cât posibil. Ţară a legii sau fărădelegii?
Prin bârnele groase ale unei construcţii masive de piatră, străjuind îndurerată, scalpată şi afumată de vâlvătăile de patru metri şi plouată în anii de căutare în deşert a dreptăţii, se vede în multe seri luna, o lună de sânge. Aici este pentru foarte mulţi infernul, pentru alţii, tărâmul făgăduinţei.

229

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.