Franz Werfel

Share Button

Franz Werfel - portretRecent s-au împlinit 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului austriac de limbă germană, Franz Viktor Werfel. Marele poet, prozator şi dramaturg s-a născut la Praga, în familia înstărită a unor negustori evrei, la 10 sept. 1890. A studiat în oraşul natal, la Leipzig şi Hamburg. A fost înrolat în armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial. După încheierea ostilităţilor, îşi duce existenţa ca scriitor la Berlin şi apoi la Viena, întreţinând relaţii apropiate cu scriitori precum Max Brod, Franz Kafka, Georg Trakl, Rainer Maria Rilke etc. La Viena o cunoaşte pe văduva compozitorului Gustav Mahler, cu care se va căsători mai târziu. Este distins cu premiul Grillparzer, în 1925, Premiul de Stat al Cehoslovaciei, în 1927, Premiul Schiller, în 1930 ş.a. În anul 1938 a emigrat în Franţa, iar în anul 1940 în Statele Unite. S-a stins din viaţă la 26 august 1945 în oraşul Beverly Hills (California). În 1975 trupul său este reînhumat la Viena în Zentralfriedhof.

S-a afirmat iniţial ca poet, promotor al expresionismului, publicând volumele Weltfreund (Prietenul lumii), 1911, Wir sind (Noi suntem), 1913, şi Einander (Reciproc), 1915. Ca prozator, îşi câştigă notorietatea cu romanul Verdi. Roman der Oper (Verdi. Romanul operei), 1924, dedicat marelui compozitor italian. Alte romane importante semnate de Werfel au fost Der Abiturientag (Agapa absolvenţilor), 1928, Barbara oder die Frömmigkeit (Barbara sau pietatea), 1929, şi Die vierzig Tage des Musa Dagh (Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh), 1934, cea mai de seamă creaţie epică a marelui scriitor, în care evocă atrocităţile săvârşite de turci împotriva armenilor în perioada Primului Război Mondial.

În timpul refugiului din calea armatelor naziste invadatoare în Franţa, Franz Werfel se stabileşte timp de opt luni în oraşul Lourdes, din vecinătatea frontierei cu Spania, peste care speră să-şi afle scăparea de pericolul deportării într-un lagăr de concentrare. Aici ia contact cu o lume ce stă sub semnul revelaţiilor Bernadettei Soubirous, canonizată în 1925 de Biserica catolică în urma viziunilor ei din anul 1858. Această experienţă o valorifică Franz Werfel în romanul, Das Lied von Bernadette (Cântecul Bernadettei), 1941, văzut ca un amplu poem epic, după modelul operelor din literatura clasică, din care reproducem mai jos un fragment.

franz-werfel- 1a

L. AL CINCIZECILEA AVE

Se află o mulţime de membri ai familiei Soubirous la această sărbătorire, copii sau nepoţi ai fraţilor Bernadettei. Dar nu ei sunt cei mai de seamă participanţi la marele eveniment, ci întâiul născut al miracolului, cum mai e numit copilul Bouhouhorts. Copilul Bouhouhorts, sau, mai exact, Justin Adolar Duconte Bouhouhorts, are şaptezeci şi şapte de ani, este un bătrânel cu ochii veseli, cu gura arcuită ştrengăreşte şi cu mustaţa neagră încă, în pofida vârstei. Copilului Bouhouhorts, care trăieşte la Pau, unde continuă să practice meseria de grădinar – cultivator de flori, i s-a pus în mână un bilet la clasa a II-a până la Roma şi un ordin de plată pentru achitarea cheltuielilor de cazare. Căci întâiul născut al miracolului din Lourdes trebuie să participe la festivitatea ce urmează să aibă loc pentru sărbătorirea momentului când papa Pius al XI-lea o înscrie pe mica Bernadette Soubirous în catalogul sfinţilor. O ceremonie mai plină de fast decât aceea organizată cu prilejul rostirii cuvântării Suveranului Pontif de proclamare a unui sfânt nu cunoaşte creştinătatea. Despre copilul Bouhouhorts se spune că noua sfântă l-ar fi purtat adeseori în urmă cu şaptezeci şi cinci de ani în braţe, atunci când familiile lor învecinate obişnuiau să se viziteze reciproc. Fireşte, de acele clipe nu-şi mai aminteşte bine bătrânul cultivator de flori din Pau. De-a lungul timpului însă, graţie întrebărilor nu o dată puse alor săi şi frecventelor relatări în familie ale faptelor de odinioară, a reuşit să-şi fixeze cu numeroase detalii în memorie îndepărtatele întâmplări. Bătrânului îi place să prezinte amănunţit chipurile, vocile, individualitatea şi comportamentul celor cărora le datorează salvarea sa miraculoasă şi norocul unei vieţi simple şi cumpătate:

„Copil fiind, aveam spasme şi eram paralizat, aşa cum dumneavoastră cu siguranţă aţi citit”, obişnuieşte el să spună. „În acele momente, Bernadette şi mama ei m-au purtat adeseori în braţe, scuturându-mă, ca să-mi revin din leşin. Şi am văzut-o de atunci pe Bernadette mereu, până când şi-a luat rămas-bun înainte de a pleca la Nevers, la mănăstire. Pe vremea plecării ei aveam opt sau nouă ani. Ea şi familia sa au fost prietenii noştri cei mai buni, asta o ştiu de la părinţii mei. Şi uite că, după mai mult de şaptezeci de ani, am rămas singurul om în viaţă care s-a aflat în cea mai apropiată relaţie cu draga noastră intermediară între cele pământeşti şi cele sfinte, pe când ea însăşi era încă aproape un copil, şi eu continui să văd chipul ei mult iubit aievea, de parcă numai câteva clipe ar despărţi trecutul acela de prezent. Apoi strânsele relaţii cu familia ei n-au mai putut fi păstrate. Veşti de la dânsa s-au primit mereu mai puţine. Nici eu nu ştiu mai multe decât din auzite, din cărţi sau ilustraţii…”

Cincizeci de mii de străini au venit la Roma pentru a asista la canonizarea Bernadettei. Dintre aceştia cincisprezece mii sunt francezi, clerici şi mireni, alcătuind cel mai important grup, al cărui nucleu îl constituie reprezentanţii ţinutului Bigorre. Nu este de mirare că singurul care a văzut-o pe Bernadette încă înainte de marile zile ale lunii februarie, cel dintâi pe care binecuvântatul izvor l-a vindecat instantaneu şi ireversibil, este tratat cu cea mai mare atenţie. Lumea se îmbulzeşte în jurul bătrânului grădinar din Pau. Omului, vizibil încurcat, i se scutură de câteva sute de ori mâna. Este adus înaintea mai multor mărimi ale lumii bisericeşti şi laice. Monsieur Charles Roux, ambasadorul plenipotenţiar al Franţei, îl atrage într-o conversaţie şi are grijă să i se rezerve un loc bun în tribuna de onoare. Şi iată-l pe copilul Bouhouhorts între demnitari în catedrala Sfântul Petru din Roma, privind sfios în spaţiul imens din jur.

Este un an sfânt, al treizeci şi treilea din acest secol. E opt decembrie, ziua imaculatei concepţii, ora nouă dimineaţa. Lângă copilul Bouhouhorts şade un om prietenos şi bine informat, un compatriot care locuieşte la Roma. El îl lămureşte cu lux de amănunte despre măsurile ce au fost luate:

„Numai cu ocazia canonizărilor, dragă monsieur Bouhouhorts, uriaşele ferestre ale catedralei Sfântul Petru sunt drapate cu damasc roşu, la fel şi luminatoarele mici ale cupolei, astfel încât lumina zilei nu mai poate pătrunde înăuntru. Se produce astfel o impresie unică. Eu însumi, care sunt pe jumătate roman, am participat până acum la o singură slujbă de canonizare. Gândiţi-vă numai că, în afară de proiectoare, ard aici şase sute de candelabre cu douăsprezece mii de becuri în total, fiecare bec având o sută de lumeni. În consecinţă, fluxul luminos însumează un milion două sute de mii de lumeni…”

După această socoteală concludentă, statisticianul îl priveşte pe copilul Bouhouhorts cu un aer triumfător, în timp ce bătrânul înclină capul în semn de admirativă încuviinţare. Compatriotul amabil nu pune însă capăt calculelor sale:

„Priviţi numai această afluenţă a mulţimii. Optzeci de mii de oameni încap în mod normal în bazilica San Pietro. Eu sunt convins că astăzi sunt cu zece mii mai mulţi. Spaţiului ocupat de ei i se adaugă culoarul larg ce trebuie păstrat pentru accesul Sanctităţii Sale. Toţi cardinalii curiei papale îl vor urma. Între aceştia nume importante precum Gasparri, Granito di Belmonte, Pacelli, Marchetti. Arhiepiscopii şi episcopii din suită sunt atât de mulţi, încât nu pot fi numiţi. În total vreo opt mii. Ce aveţi de spus despre această impresionantă imagine, monsieur?”

„Impresionantă imagine, într-adevăr”, repetă ca un ecou copilul Bouhouhorts.

„Şi cum trebuie să vă simţiţi dumneavoastră înşivă, stimate domn? Copil fiind, aţi avut cele mai strânse relaţii cu membrii familiei Soubirous. Aţi împărţit cu ei sărăcia, mizeria. Oh, vă mai amintiţi cu siguranţă de ele, fiindcă impresiile copilăriei nu se uită prea uşor…”

„A fost cu adevărat o viaţă mizerabilă”, recunoaşte suspinând bătrânul.

„Şi acum acest fast, această strălucire”, spune cu încântare binevoitorul om. „O strălucire cum întregul pământ nu o poate oferi. La cincizeci şi patru de ani după moarte… Ce este un monarh, un preşedinte, un dictator pe lângă dânsa? Un nume într-o carte îngălbenită de istorie. Gândiţi-vă numai la Napoleon al III-lea al nostru, domnule. Nimic pe lumea asta nu e mai demn de dispreţ, da, mai demn de luat în derâdere, decât un potentat rămas fără putere şi care nu mai poate aduce niciun prejudiciu cuiva. Moartea unui potentat reprezintă pentru el o ultimă şi definitivă înfrângere. Cu marile spirite lucrurile stau ceva mai bine. Dar, în termeni obişnuiţi exprimându-mă, nimic nu depăşeşte o carieră plină de ghimpii dificultăţilor, care duce în cele din urmă la cer. Nu găsiţi, monsieur Bouhouhorts?”

Copilul Bouhouhorts când îşi înclină, când îşi scutură capul, gesturi prin care dă de înţeles că nu are vreo opinie în această privinţă.

Trompetele de argint au început să sune deja. Întreaga Sedia Gestatoria în frunte cu papa se iveşte înaintând pe culoarul deschis între oameni, însoţită de garda elveţiană, de garda nobililor, de Maestri di Camera, de înveşmântaţii în roşu Sediari, de avocaţii Consistoriului în catifea neagră, de prelaţii Signaturii, de aşa-numiţii Confesori cu toiegele lor lungi, încununate. Compatriotul cel prietenos a explicat tot ce se putea bătrânului grădinar din Pau. Cu ochii mijiţi de oboseală, acesta încearcă să se orienteze şi să înţeleagă ce i se spune.

Tronul papei este amplasat în adâncul absidei, sub Gloria lui Bernini. Şaizeci de cardinali şed de o parte şi de alta, iar pe treptele de la picioarele sale iau loc prelaţii curţii pontificale. Copilul Bouhouhorts nu numai că nu poate afla toate numele acestora, dar nici semnificaţia uriaşelor perdele întunecate care încep foarte uşor să se deruleze. O siluetă în negru se apropie de tronul Sanctităţii Sale, îngenunchează şi rosteşte câteva cuvinte latineşti.

Este avocatul Consistoriului, implicat în procesul canonizării Bernadettei Soubirous, devenit cu timpul reprezentant al acesteia. Genul acesta de proces se iniţiază deja de secole, cu obişnuitele argumente pro şi contra, timpul având un rol decisiv în decantarea a ceea ce este drept de ceea este nedrept. Între împuterniciţii Consistoriului, gata de a se implica în desfăşurarea procesului, se află şi acela care pe parcursul dezbaterilor reprezintă partea adversă, partida celor sceptici, în limbaj vulgar denumit avocat al diavolului. Bernadette nu i-a făcut viaţa mai uşoară avocatului diavolului decât odinioară procurorului imperial Dutour. Deşi de mult trecută la cele veşnice, ea a invalidat, ca de fiecare dată, orice obiecţie împotriva sa. Cu trupul ei neînsufleţit s-a petrecut de la bun început ceva neobişnuit. Când la patru zile după moarte a fost depus în cripta capelei Sfântului Iosif pentru veşnica odihnă, el nu a prezentat, în pofida bolii lungi, cu efecte de obicei devastatoare, nici cea mai mică urmă de putrefacţie ori miros de descompunere. La rădăcina unghiilor se putea observa rozul delicat specific vârstei copilăriei. Treizeci şi nouă de ani mai târziu, tribunalul ecleziastic ce se ocupa cu procesul de canonizare a trimis o comisie la Nevers care a deschis mormântul şi a cercetat cadavrul. Mai mulţi medici, între care şi medicul oficial al oraşului, au fost de faţă. Corpul feciorelnic al Bernadettei s-a dovedit a fi nedescompus şi aproape neschimbat. Faţa, mâinile, braţele erau albe şi carnea lor moale. Gura îi era uşor întredeschisă, ca şi cum ar respira, lăsând să se întrevadă dinţii strălucitori. Pleoapele îi erau lăsate peste ochii uşor închişi. Trăsăturile feţei păstrau expresia extazului din ultimele clipe. Restul corpului era rigid şi atât de rezistent, încât doamnele de Nevers, care asistau la exhumarea oficială, au putut să îl ridice fără dificultate şi să îl pună, neprovocându-i nicio vătămare, într-un sicriu nou, ca pe al unei decedate de curând. Protocolul acestei cercetări a stârnit mare vâlvă. În presă s-au făcut auzite voci care susţineau că povestea cu leşul nedescompus nu era decât o prost croită înşelătorie. Un corp oarecare ar fi fost, se spunea, la puţină vreme după moarte îmbălsămat după toate regulile artei, nemairămânând decât ca această mumie comună să ia locul rămăşiţelor pământeşti ale veneratei predecesoare. Partea adversă în procesul Bernadettei, aşa-numitul advocatus diaboli, şi-a însuşit tocmai acest argument. La solicitarea sa, a fost formată o a doua comisie, la şaptesprezece ani după prima, care a deschis iarăşi mormântul şi a supus cadavrul unei noi examinări. Nici măcar un singur indiciu nu a putut să susţină suspiciunea lui. Aceasta s-a întâmplat în anul 1925. Adversarul Bernadettei în proces n-a mai ridicat nicio obiecţie. Beatificarea a continuat. Au mai trebuit să treacă opt ani, pentru ca acolo jos, în adâncul absidei, sub gloria lui Bernini, avocatul Bernadettei, care în faţa tuturor instanţelor clericale de judecată a condus procesul spre izbândă deplină, să solicite marelui Pontifex al creştinătăţii acceptarea înscrierii numelui fetei din Lourdes în catalogul sfinţilor. Papa nu răspunde el însuşi, ci prin purtătorul său de cuvânt, monseniorul Bacci, care şade pe un taburet lângă tronul pontifical şi dă replica, întorcându-şi pe jumătate faţa spre Pius. Sfântul Părinte n-ar fi de nimic altceva mai mult preocupat decât de această canonizare, spune el. Înainte însă ca solemna acceptare să poată avea loc, ar fi necesar să fie din nou invocat Spiritul Sfânt. Căzută în genunchi, adunarea rosteşte rugăciunea tuturor sfinţilor. Apoi papa dă semnalul intonării imnului Veni Creator Spiritus, care, înălţat de vocile preoţilor şi de corul de băieţi sixtin, pluteşte parcă prin sala uriaşă. După terminarea imnului, avocatul Bernadettei îşi repetă rugămintea. Monseniorul Bacci se ridică, îngenunchează în faţa Sanctităţii Sale şi îşi ridică braţele, rostind aceste cuvinte:

„Înalţă-te tu, Petru în persoană, care trăieşti în succesorul tău, şi vorbeşte.”

Apoi, întorcându-se spre uriaşa mulţime, strigă răsunător:

„Iar voi ascultaţi cu veneraţie infailibilul oracol al lui Petru!”

În faţa papei este amplasat un microfon. Prin sistemul de amplificare, vocea sonoră a celui de al unsprezecelea Pius pătrunde în fiecare colţ al bazilicii Sfântul Petru:

„Noi decidem să declarăm că fericita Marie Bernarde Soubirous este o sfântă. Noi îi înscriem numele în catalogul sfinţilor. Noi stabilim ca amintirea ei să fie cu evlavie sărbătorită, în asociere cu numele Fecioarei, la şaisprezece aprilie, ziua naşterii ei în ceruri!”

Aceasta e formula. Abia a fost rostită, că izbucneşte din mii de voci impresionantul Te Deum, acompaniat de sunetele trompetelor de argint şi de bătăile grave ale clopotelor bazilicii Sfântului Petru. Li se asociază şi clopotele celor trei sute de biserici romane şi alte nenumărate clopote de pe întregul glob terestru, vestind lumii gloria veşnică a micii Bernadette Soubirous din Rue des Petites Fossées. Este ora unsprezece. Papa începe liturghia solemnă. El o celebrează în limba latină şi în limba greacă, pentru a face cunoscută universalitatea bisericii şi a acestei zile. După lectura din Evanghelie, el ţine predica. Vocea sa energică şi calmă răsună iarăşi prin microfon în imensul spaţiu din jur. Sfinţii, spune Pius, pot fi asemănaţi cu telescoapele astronomilor. Prin acestea noi luăm cunoştinţă de existenţa unor stele, pe care nimeni n-ar putea să le vadă cu ochiul liber. Prin intermediul sfinţilor noi învăţăm să vedem mai limpede veşnicele adevăruri pe care viaţa obişnuită le ascunde ochilor noştri puţin pătrunzători. Papa elogiază puritatea Bernadettei, simplitatea ei şi curajul cu care a susţinut autenticitatea viziunilor sale împotriva unei lumi întregi de sceptici, batjocoritori şi denigratori. Nu numai în binecuvântatele miracole de la Lourdes, ci şi în toată viaţa noii sfinte s-ar distinge un mesaj de nesecată bogăţie, afirmă Sanctitatea Sa. Pius ajunge să vorbească şi de amestecul demonic de voci pe care Bernadette l-a auzit în timpul apariţiilor. Acest amestec de voci, adaugă el, s-ar fi mărit de atunci într-un mod inexplicabil. Lumea ar fi plină de ele, o importantă parte a omenirii fiind demonizată. Febra falselor doctrine ar ameninţa să năruiască spiritul uman într-o sângeroasă nebunie. În această luptă grea pentru o victorie definitivă împotriva lor s-ar implica nu doar Lourdes, ca o stâncă de neclintit, ci însăşi viaţa Bernadettei Soubirous ar acţiona ca un model de conduită în timp…

Capul copilului Bouhouhorts prinde să se clatine, copleşit de tumultul cuvintelor, muzicii şi culorilor. Comentatorul cel prietenos i-a tradus predica papei. Dar sărbătorirea nu ia încă sfârşit. Acum cardinalul Verde rosteşte pentru prima oară textul rugăciunii dedicate sfintei Bernadette. Trebuie să fie deja ora douăsprezece. Trece bine de ora unu, atunci când copilul Bouhouhorts, prins în mulţimea de oameni, poate părăsi San Pietro.

Piaţa este inundată de mulţimea fără număr. Bouhouhorts s-a pierdut de companionul său. E purtat fără voie spre o stradă laterală. Cu toate că e luna decembrie, soarele străluceşte din plin pe un cer fără nori. Bătrânul nu este numai istovit, ci şi însetat şi flămând. La un moment dat, poposeşte într-o mică ospătărie, care datorită timpului frumos şi-a păstrat mesele în stradă. El mănâncă o farfurie mare de macaroane şi bea un vin violet de Campagna. După prânz, copilul Bouhouhorts se simte mai în largul său. El priveşte bine dispus forfota străzii dinaintea lui.

Dacă stau bine să judec, vorbeşte copilul Bouhouhorts cu sine însuşi, domnul de lângă mine a avut dreptate. Aceasta este cu adevărat o carieră! Aşadar, Bernadette Soubirous m-a purtat în braţe. Despre asta am auzit în fiecare zi. Şi de cum arăta sărăcăciosul Cachot pe atunci îmi amintesc încă prea bine. Iar astăzi Bernadette este o înaltă personalitate în cer, iar papa şi cardinalii îi adresează rugăciuni. Şi pentru că eu, bine gândindu-mă, i-am fost alături în Cachot, probabil îi voi fi cândva alături şi în cer, fireşte dacă nu cumva în ultimele clipe voi păcătui zdravăn…

Bătrânul priveşte către imensul cer limpede al Romei. El este convins că acolo sus, în porţiunea cerului de deasupra oraşului, locuiesc şi îşi ocupă locul lor toţi sfinţii bisericii într-o compactă adunare. Şi ea aparţine acum acestora. Probabil Bernadette Soubirous îl priveşte tocmai pe el din înălţimi, cum şade în lumina plăcută a soarelui, contemplând strada animată, sănătos şi viguros la şaptezeci şi şapte de ani. În acel moment, copilul Bouhouhorts se simte cuprins de o îndreptăţită dorinţă, aceea de a intra în relaţie cu Bernadette Soubirous. Acest lucru se produce, după câte ştie, într-un singur mod. Degetele sale caută rozariul aflat în buzunar. De obicei, rugăciunea nu se rosteşte în stradă, ci în biserică. Dar oare această uriaşă Romă nu este ea însăşi o biserică? Nu cu îndurerare ori cu bucurie se simte îndemnat grădinarul din Pau să rostească rugăciunile rozariului, ci cu sentimentul triumfului, al victoriei, care trebuie să-l însoţească pe omul virtuos în înălţarea sa la cer. Buzele lui şoptesc un Ave după celălalt, în timp ce se străduieşte să-şi învingă oboseala crescândă. Ochii săi zâmbitori continuă să urmărească forfota străzii. Automobile aleargă ca săgeata. Vânzătorul de îngheţată le atrage, sunând din clopoţel, atenţia ştrengarilor străzii şi tinerelor servitoare, sugerând că e gata să le ofere produsele sale. Din străzile alăturate răzbat vocile cântate ale vânzătorilor ambulanţi care oferă trecătorilor portocale, molotru şi ceapă. Sub cerul Romei, unde sunt adunaţi toţi sfinţii şi sărbătoresc pe noua venită, vuieşte un avion militar.

După al patruzecilea Ave, ochii zâmbitori ai bătrânului încep să clipească greu şi, exact în timp ce îl rosteşte pe al cincizecilea, capul i se înclină copilului Bouhouhorts spre piept. Sufletul său este însă foarte fericit în somn.

                                                                        Prezentare şi traducere

                                                                                    Dan FLORIŢA-SERACIN

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.