Florin Logreşteanu: Labirintul negru

Share Button

Caracatița mă întreabă deloc în glumă dacă mi-ar plăcea să câștig 100 de lei. Sunt încă prea mică, nu cunosc valoarea banilor, dar intuiesc că 100 de lei este o sumă enormă și izbucnesc într-un plâns cu sughițuri, așa din senin. Caracatița mă domolește luându-mă în poală, ridicându-și fusta și ștergându-mi cu mișcări repezite nasul plin. Pe urmă îmi spune despre ce este vorba. Țiparul și încă vreo doi de-ai lor au fost angajați de un român din Popoveni să-i sleiască și să-i curețe  o fântână mai petrecută. Are nevoie de un puradel cam de vârsta mea pe care să-l coboare în adânc, să adune gunoaiele și să le depună în găleți. S-a gândit la frățiorii Caracatiței, iar soru-mea a crezut că eu pot face treaba asta mai cu îndemână. Plângeam și-mi lăsam mucii să curgă, iar Caracatița, răbdătoare, mi-i aduna în fustele care-i acopereau picioarele lungi, slabe și galbene ca grăsimea de găină. Nu-mi era frică pentru ce mă așteaptă. De câte ori nu-mi privisem chipul în apele fântânilor părăsite, o mulțime pe islazul îmburuienat dintre Popoveni și Craiova, fiecare cu povestea ei înfricoșătoare, fiindcă în fiecare sfârșise înecată o fată de țigan după ce iubitul o părăsise, neavând cu ce s-o răscumpere de la părinții care îi pretinseseră pentru cârlana lor marea și sarea.

”Să mor eu, dacă fata era măcar frumoasă, cotoiul ar fi fugit cu ea la Bucale, la Arad sau la unguri, n-ar mai fi așteptat să i-o cumpere ta-su”, încheia Caracatița povestea.

Altădată mai adăuga:

”Voi, în schimb, sunteți frumoase, diavolițelor, și-am să vă dau cu o groază de bani când vă va veni vremea măritișului. Măcar de v-ar plăcea șmecherașii de la Slatina, să vă ducă în palatele lor cu turnulețe…”

Fântâna românului, în schimb, nici nu arăta ca o fântână. Fără ghizduri, părea un gropan în care oltenii strâng apă pentru vreme de uscăciune. M-au coborât în ea trei bărbați zdraveni după ce m-au urcat și m-au legat într-un fel de leagăn din frânghii groase de cânepă. Înăuntru era răcoare, mă simțeam bine, dar pe măsură ce coboram, simțeam frigul cuprinzându-mă, mai ales la picioare, și până jos am înghețat bocnă…

Nu știam de unde vine lumina. Lumânarea, luată cu mine, se stinsese pe la jumătatea coborâșului și uitasem s-o aprind cu chibriturile pe care mi le vârâse în sân Țiparul. Duhoarea de putreziciune m-a avertizat că eram foarte aproape de fund, de suprafața apei îmbâcsite cu gunoaie. În cele din urmă, am atins cu vârful picioarelor suprafața umedă, vâscoasă, pământul moale și rece în care călcâile mele s-au afundat până la glezne. Atâta tot; nicio picătură de apă… O pasăre cu capul vânăt se petrecea lent în pântecele unor viermi uriași care continuau să crească pe măsură ce înghițeau hulpavi carnea putrezită. De aici venea duhoarea. La picioarele mele, căldarea înnămolită, prinsă de frânghie, îmi aminti pentru ce mă aflam acolo și m-am apucat de treabă. Ochii păsării devorate de viermi mă urmăreau neprietenoși și-am hotărât să mă scap de privirea lor blestemată de moarte cât mai repede cu putință. Am înșfăcat ce mai rămăsese din pasărea prăbușită de curând în adâncuri și am răsturnat în găleată. Am aruncat peste ea tot ce am putut prinde între degete, mai mult oase de păsări, scheletul întreg al unui câine, frânturi de lemn putrezite. Am smucit frânghia. Găleata a fost trasă sus și din nou coborâtă; am umplut-o cu noroi în câteva rânduri. Când în fundul fântânii n-a mai rămas picătură de mizerie, am strigat să fiu ridicată la suprafață… Sau ar fi trebuit să strig, așa mă sfătuise Țiparul…

Știam că nu-mi terminasem treaba. Mi se spusese că la sfârșit trebuie să  desfund gura izvorului și să slobozesc apa în fântână. Pipăi cu mâinile amândouă pereții fântânii. Sub mucegaiul de la suprafață, pământul e uscat, înțelenit cu pietriș negru. Unde s-ar fi putut ascunde gura izvorului ?…

”Nu în perete, toanto !” îmi suflă în ceafă Caracatița.

Suspin, încerc să plâng de propria-mi prostie, nu reușesc, mă mâțăi numai. Caracatița își iese din sărite. Mă prinde după ceafă și mă doboară cu o îmbrânceală zdravănă. Până să pricep ce a  apucat-o, dau cu nasul de podeaua din lemn, la numai o palmă de un belciug gros, din fier galben, încovoiat ca o mănușă de oală. E o trapă…

”Deschide-o, fă, ce mai aștepți ?” se înfurie Caracatița.

În cădere, mi-am zdrelit genunchii, iar din nas mi se prelinge pe bărbie un firișor de sânge. Mă șterg cu mânecuța cămășii, după care trag cu putere de belciugul umezit și rece. Presimt că apa va țâșni în sus și mă va face leoarcă. Privesc cu coada ochiului spre funia care susține găleata, pregătită să sar în ea odată ce apa va începe să se ridice. Nu mă dumiresc de ce Caracatița nu mai e lângă mine, am rămas să mă descurc singură în măruntaiele fântânii… Nu se întâmplă nimic… Înspăimântată, realizez că acolo, sus, oamenii vor aștepta zadarnic apa, izvorul e sec…

Trapa nu ascunde un izvor, o grotă în pantă se lărgește spre adâncul pământului. Nu-mi dau seama ce-mi dă curaj să mă strecor în încăperea obscură și de-acolo în subteranul luminat galben de un balon care se plimbă de colo-colo ca o bășică uriașă de porc. Un corb uriaș, cocoțat deasupra, încearcă să-și mențină echilibrul, se agită făcând să se rostogolească balonul sub stratul de argilă amestecată cu paie, ceva ce seamănă cu huma țiganilor cărămidari. Nu-i pasă de mine chiar dacă m-a întâmpinat cu un croncănit scurt, răgușit. S-a întors deja cu spatele, încordându-și coada bogată, arcuind-o peste suprafața globului de sidef. Să-și țină echilibrul părea să fie singura lui preocupare din acel moment.

Am încetat să-i mai dau atenție fiindcă tocmai pătrundeam într-un fel de piață de țară cu mormane de gunoaie lângă butoaie din tablă pline ochi cu legume în putrezite, mai mult varză, oase de pește și ciolane de vită acoperite din loc în loc cu o carne roșie, supuroasă și rău mirositoare. Mi-a fost greu să deslușesc printre mesele lungi din lemn acoperite cu zdrențe, pantofi vechi de toate culorile și scâlciați în toate felurile, cârdurile de omuleți și de câini, laolaltă, dispunându-și gălăgioși câte un obiect încă neatins de mucegaiuri. Apropiindu-mă, am recunoscut oameni de toate vârstele, nu mai înalți decât mine, îmbrăcați cam la fel, în zdrențe colorate care abia le acopereau pântecele supte și pântecele scheletice. Nu mă băgară în seamă, interesați de lucrurile în care își vârâseră mâinile până la coate în speranța că vor dibui ceva mai bun decât încălțăminte și haine jerpelite. N-am mers mai departe. Mă simțeam în siguranță în preajma acestor oameni din piața de vechituri a Craiovei. Nu-mi mai amintesc de ce mă aflam în târgul Craiovei și nu în altă parte. Ziua scăpătase când din grămezile de boarfe nu mai rămăsese niciun petec. Omuleții începură să se împrăștie purtând în spate traistele burdușite cu zdrențe. Câini slăbănogi adulmecau după resturi de mâncare. Unul, mai norocos, a descoperit o piele uscată de șobolan și o molfăie, stârnind curiozitatea celorlalți, care-l urmăresc de la distanță. Îmi trece prin minte că, lihniți de foame cum par, se pot da la mine. Nu numai am auzit dar am și văzut în țigănie copii devorați de câini. Caracatiței îi smulseseră carnea de pe un picior pe cînd fusese numai de-o șchioapă. Rămăsese nemăritată din aceată pricină. Și deși nu pricepeam tâlcul vorbelor ei, ne spunea, strâmbându-se, arătându-ne piciorul hărtănit de animale:

”Bărbații vor de la o femeie carne, nu oase. Eu n-am de unde și-am să rămân fată bătrână…”

A rămas cu noi chiar dacă în două rânduri l-a urmat pe Găinușă în Grecia, la cules de măsline; câteva nopți s-a înghesuit lângă el sub plapuma de cârpe chiar în bordeiul în care noi, puradeii, încercam să ne încălzim, vârâți unii într-alții, fără nimic deasupra. După Găinușă, s-a cuibărit în așternutul nostru Carasul; pe urmă Gamela; și alții mai bătrâni sau mai cruzi, naiba-i mai știe… Cred că sunt vreo trei ani de când în bordeiul nostru n-a mai intrat un bărbat care să ne scoată din așternut pentru a rămâne numai cu Caracatița. Despre toate astea sora noastră nu vorbea cu noi chiar dacă începusem să pricepem unele lucruri. În urma fiecărui bărbat, rămânea totdeauna pe masă o bucată de parizer și pâine. Caracatița ne împărțea totul, neoprindu-și nimic pentru ea. La sfârșit, burțile noastre respingeau zeama de cartofi și roșii, pentru o vreme. Râgâiam, forțând mirosul cald al dumicaților de carne să ni se întoarcă în gură. Uneori, mie îmi sta pe limbă să întreb când vor mai veni gagiii. Habar n-am de ce n-am făcut-o niciodată…

Când dulăii țigănești au dat semne că vror să se încaiere, m-am hotărât să mă cărăbănesc cât mai repede din piața de vechituri. Nu mă ducea capul pe unde să ies fiindcă înainte se făceau o mulțime de drumuri și toate se pierdeau printre căsuțe vechi, într-o rână, înecate de gunoaie. Am ales unul, la întâmplare. Apropiindu-mă, am observat că se pierdea între case de piatră; un palat cu turn păzit din toate părțile de corbi argintii cocoțați pe spinările unor cai din marmură neagră m-a împiedecat să văd mai departe. Eram încredințată că pe acest drum trebuie să apuc și mi-am urnit picioarele într-acolo…

Ajunsă la răscruce, mă întâmpină o creatură diformă, înfășurată în zdrențe de mătase. De cingătoarea țintuită cu bănuți de argint atârnau două păsări moarte, un cuc și o mierlă. Am dat s-o evit dar s-a lipit de mine ca o lipitoare hămesită de sânge. Puțea îngrozitor și mi s-a făcut greață…

”Fată, hăi, ești ispitită de blesteme și-ai orbul găinilor… Ce cauți într-acolo ?…”

Privește temătoare spre orașul care mă ispitea. Scoate din sân o eșarfă roșie și mi-acoperă ochii. Disting prin ea lucrurile din jur, pe țigăncușa care-mi este aproape și mă prinde de mână, mai puțin casele boierești, palatul în jurul căruia treapădă cai din marmură, biciuiți de corbi.

”Drumul tău e în altă parte…”, bolborosește piranda.

În timp ce mă trage după ea, fata a cărei înfățișare seamănă cu a mea ca două picături de rouă, îmi vorbește. Îmi spune că mi-e mamă, chiar dacă pare mai tânără decât mine, dar și mamă-sa, bunica mea, cum ar veni, este mult mai fragedă decât ea iar străbunica, bunica ei, cum ar veni, nu e decât un prunc… O ascult, nimic nu-mi este clar, dar asta fiindcă îs proastă, la școală nu pricep nimic, când cerșesc, nu adun mare lucru iar de pe Muntele de gunoi n-aduc acasă decât pui de câine și mâță – guri în plus. Așa spune Caracatița și așa este. Iar fata asta în zdrențe colorate și desculță, mama mea, crede despre mine la fel, după ce m-a surprins holbând ochii la minunile acelea de case și la frumusețea de cai călăriți de corbi argintii. Măcar culoarea asta nepotrivită la croncani să-mi fi deschis mintea și să mă fi îndepărtat…

Ajungem la un drum de țară uscat și îngropat în țărână. La tot pasul trebuie să mă feresc de baliga de cal, păstoasă și caldă. M-am împotmolit de câteva ori și de-atunci bag de seamă pe unde calc și la urmele lăsate în țărână de piranda care s-a jurat că mi-e mamă. Observ că e șchioapă și are gheb în spate. Îmi vin în minte minciunile Caracatiței:

”Mama a fost frumoasă, voi n-o mai țineți minte. Tata a sărăcit când a trebuit s-o cumpere. A făcut-o femeie la 12 ani c-altfel ar fi furat-o țiganii de peste Jiu sau cei din Ungaria. Și unii și alții o pândeau și chiar s-au iscat încăierări cu vărsare de sânge pentru ea… Tu, Miando, îi semeni, când te văd, fă, o am pe mama în față… Să mor, să n-am parte…”

Drumul se prăbușește brusc într-o vale. E o întindere vastă pe care sunt împrăștiate o mulțime de corturi. Țigani bărboși și țigănci despuiate ațâță din loc în loc focuri sub oale uriașe în care fierbe în clocot ciorba de oase. Pe măsură ce ne apropiem, încep să recunosc  câte ceva din poveștile Caracatiței. Puradei slăbănogi aleargă de colo-colo printre corturi, se cațără pe coviltirul căruțelor sau se-ncaieră cu câinii. Mama ocolește pe departe corturile lăieților. Cel mai răsărit, deși la fel de murdar, e al bulibașei. Într-acolo ne îndreptăm cu pași repezi.

Bulibașa e cocoșat, mic și rahitic. N-arată nicio vârstă dar mama crede că avea pe puțin optzeci de ani când soarele s-a răsturnat peste el, într-o rână. Mă privește într-un fel de parcă ar vrea să mă-nghită. Limba mare, roșie, și-o trece mereu peste buzele crăpate, uscate.

”Tu ăi fi Mianda ?” mă măsoară cu priviri de corb.

”Ea…”, răspunde mama în locul meu.

Am făcut un pas înapoi și m-am ascuns în spatele mamei dar ea mă împinge în față.

”Fata mea, Mianda, bașă, și facem cum am vorbit…”

”Cum altfel ?” orăcăie broscoiul, se întinde și mă prinde zdravăn de braț.

Încerc să țip însă îmi pierise glasul și oricum n-avea cine să mă ajute. Mama se străduia să ascundă în cârpe doi galbeni de aur pe care cocoșatul i-i zvârlise la picioare. Pe mine mă stăpânea numai cu o mână și nu lua în seamă că mă zbăteam ca șocâțul în gura șarpelui. Mama mă prinse de celălalt braț și mă împinse în lături. Îl săgetă pe bulibașă cu o privire de fiară:

”Nu așa ne-a fost vorba, bașă, îi scuipă în față vorbe amenințătoare. Fata-i ne-ncepută…”

”Dacă-i așa cum spui, mâine am să te mai procopsesc cu doi galbeni, femeie ! se înfurie șobolanul. Eu nu-mi iau vorba înapoi. Până la noapte însă nu pot hotărî”, și începe să mă târască spre cortul în care o vrăjitoare da în bobi pe o scândură de lemn iar o alta scărmăna o pisică.

Prăbușită peste saltea, n-am știut când dispăruse mama, când se lăsase peste șatră pielea neagră de drac a cerului. Se făcuseră nevăzute femile iar în fața cortului cineva turna apă peste jeraticul de sub ceaunul cu fiertură din coaste de oaie. Am încercat să mă ridic și atunci am observat că eram despuiată și lângă mine zăcea, prăvălit cu fața în sus, un hoit de om, numai piele și oase. Curpinsă de spaimă, am țipat ca o nebună. Cineva, din întuneric, mi-a acoperit gura cu palma, înăbușindu-mă. Continuam să mă zbat dar fără vlagă. Lumina zilei m-a găsit leoarcă de apă de sus până jos; o apă vâscoasă și rece ca pielea de șarpe.

”Hai, lăsați-o că i-a trecut, recunoscui glasul Caracatiței. Ce-a mai fost asta, fă, nebuno ?… Ne-ai speriat pe toți…”

”Bine că n-a mierlit-o, își trecu mâna prin păr Țiparul… Dacă n-o legam cu funia… Gata, ceasul rău a trecut… Fata își merită bănuții… Îți dă tata suta de lei…,” mă mângâie pe cap cu blândețe…

Fragment din romanul  Negru profund, noian de negru

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.