Lansarea antologiei „Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”

Share Button

Vineri, 23 octombrie 2015, de la ora 16,30, în Amfiteatrul A12 (G. I. Tohăneanu), de la Universitatea de Vest Timişoara, va avea loc lansarea antologiei „Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, ediţie critică de Mirela-Ioana Borchin, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015.

 

…o seară de iarnă, în care toate se întâmplă mai înăuntru, chiar şi mai înăuntrul fiinţei, mai molcom, mai în penumbră, mai în surdină. Într-o asemenea seară mi-a trimis scriitoarea Nina Ceranu, în variantă pdf, Nirvana. „Mirela, uite aici un link. Citeşte tu poeziile astea ale lui Eugen Dorcescu, te rog. Eu nu pot…” Absorbită de ele, le-am citit dintr-o suflare. Ca pe un singur poem. Auzindu-le. Ca pe un singur strigăt. Vizualizându-le. Ca pe un singur episod, cel final, dintr-un serial, original conceput, despre aceeaşi, recognoscibilă, viaţă întru moarte. Le-am citit cu sentimentul că numai durerea poate fi întreagă. Că numai trăirea durerii ne leagă cu adevărat.

Aşa i-am cunoscut pe soţii Olimpia-Octavia Berca – Eugen Dorcescu. Ca personaje în Nirvana. De puţine ori îi văzusem în realitate. Ultima oară, în 17 octombrie 2014, în timpul lansării romanului Ninei Ceranu, Viaţa între zero şi unu (dedicat chiar Olimpiei Berca).  Cu admiraţia mută pe care o am în faţa spiritelor înalte, i-am remarcat la Orizont. De atunci a început să mă aspire, în mod fascinant, Nirvana. Parcă a fost ieri. Olimpia Berca fusese invitată să vorbească din public, Eugen Dorcescu era în prezidiu. S-a ridicat Poetul, i-a turnat soţiei apă într-un pahar şi i l-a oferit zâmbindu-i. Doamne, cum! Ea a luat firesc paharul din mâna lui şi i-a surâs. Cu gura, cu ochii. A băut apă. A sorbit un strop. Se vedea că nu îi era sete. Dar a primit paharul ca pe un sărut. Doamne, cum! Mi-am amintit această scenă atunci când i-am regăsit în poemul 26. Urnă lângă urnă. Numai ce îi contemplasem într-o senină scenă de dragoste. Erau pe atunci unul în faţa celuilalt. Trup lângă trup. Uniţi printr-un sărut fluid. Printr-o privire luminoasă. Printr-un zâmbet fericit. Îi revedeam acum într-un mormânt. Unul lângă celălalt. Uşă lângă uşă. Într-o stranie scenă de dragoste dintre “două urne/gemene…” La care asistam cu aceeaşi indiscreţie. La care participam cu aceeaşi aviditate. Ca în faţa unei întâmplări nemaiîntâlnite. Imprevizibile. Devenisem, în fapt, un personaj-martor. Neprecizat în construcţia lirică. Presupus însă de comunicabilitatea textului. Martor al unei iubiri unice.  Sublimate în spirit. Infinite.

actualitatea literara afis lansare Nirvana lugojÎntre cele două momente ale observaţiei mele, “negrul mesager/ a venit/ şi-a lovit.” (Poemul 5, p. 13) Erosul a fost transfigurat de constrângerile altor dimensiuni existenţiale. Dragostea şi-a găsit o altă nişă potenţatoare. Sfâşietoarea durere şi-a aflat salutara speranţă: Nirvana. Într-o cu totul altă logică decât cea creştină. Într-o lume posibilă, poate mistică, poate livrescă. Puternic spiritualizată. Cu o teribilă forţă perlocuţionară. Altfel, eu nu aş fi ajuns acolo. N-aş fi avut înaintea ochilor reprezentarea trupului unui personaj feminin reconstituit din cenuşă, a cărui referinţă exclude orice ambiguitate. A unei întrupări ireale, dar atât de credibile, de uşor de reprezentat în plan mental. “Cu mâna ta firavă, de/ cenuşă/ vei bate-ncet, mă/ vei chema plângând,/ şi-ţi voi răspunde/ că acolo sunt,/ dar că nu pot/ deschide sumbra uşă/ a morţii, că sunt mort,/ că nu mai sunt/ acela care-am fost.”

Moartea nu distruge iubirea, sentimentele poetului nu ţin cont de formele de existenţă materială: “Te-am iubit când/ erai trup şi sânge/ şi duh./ Te iubesc şi cenuşă.// Te iubesc/ fiind încă/ trup şi sânge şi/ duh./Te voi iubi şi cenuşă.” (Poemul 28, p. 46)

eugen dorcescu nirvanaDepunerea urnelor de cenuşă într-un mormânt aminteşte de un străvechi obicei hindus, constând într-o îngropare a recipientelor care conţineau materia rezultată din incinerare. Este evidentă apropierea dintre acest obicei şi ritualul creştin de restituire a trupului de ţărână, lipsit de “suflare de viaţă”, ţărânii din care a fost creat. “Teluricul legământ” este însă o închisoare din care spiritele celor îndrăgostiţi trebuie să evadeze împreună pentru a accede la Nirvana: “Să ne desprindem, deci,/ tu – gând, eu – gând,/ şi-aşa ne vom uni din nou,/ zburând,/ şi liberi,/ şi eterni,/ şi jubilând,/ ca flacăra zvâcnită din/ cenuşă.” Simbolistica cenuşii, care se leagă, prin legenda Păsării Phoenix, de mitemul învierii, este un factor propulsor spre Nirvana. Locul privilegiat în text – în ambele ocurenţe cuvântul cenuşă fiind echivalent cu un vers – îi subliniază tocmai semnificaţia de materie aparte, în care mocneşte un potenţial regenerator. Intensa spiritualizare a tabloului liric ajunge la culme în secvenţa finală, în care proiectata reunire, într-un alt univers, printr-un zbor continuu, a două spirite libere şi eterne, aflate într-o perpetuă jubilaţie, este un triumf raportabil doar la miracolul flăcării ce zvâcneşte din cenuşă. Învingerea materiei, purificate prin combustie, se exprimă prin analogie cu focul, simbol al puterii spiritului, ascensional şi veşnic, dar şi al iubirii absolute, ieşite din limitata lume terestră, care ţine sufletul într-o temporară captivitate trupească. Excepţionala soluţie semantică – învingerea destinului uman prin spiritualizare – beneficiază de o sintaxă semiotică pe măsură. Astfel, funcţia de elemente predicative suplimentare a semnelor cuprinse în enumeraţia care descrie atât acţiunea de “a se uni din nou”, cât şi actorii acţiunii – “zburând,/ şi liberi,/ şi eterni,/ şi jubilând,” –, precum şi conexiunea, realizată printr-un “şi” cu valoare intensivă, dintre gerunzii şi adjective, contribuie la realizarea unei imagini dinamice şi pregnante, proiectate în ordinea cvasiinefabilei transcendenţe.

Poemul 26 se leagă, atât prin structura sa de adâncime, cât şi la nivelul expresiei, de Prologul volumului, intitulat chiar Nirvana, în care este revelat visul recurent al iubitei Poetului despre apropiata trecere la cele veşnice, urmată de o căutare necurmată, plină de dor, a sufletului pereche. În plan simbolic, o asemenea căutare ar corespunde necesităţii de a reface o diadă yin-yang, temporar distrusă de… (o singură) moarte.

“Nu erau ceruri, nici pământ./Dar nici nu le doream. O, nu!/Mă stăpânea un singur gând:/Să te găsesc, să fii şi tu/Cu mine, unde eu eram./Un gând, ca un fuior de vânt./Un gând, ce mă purta vibrând./Te căutam, te căutam,/Zbor lângă dor adăugând./Te căutam. Şi-mi petreceam/Eternitatea căutând”.

Sunt tentată să afirm, cu prudenţa celei ce nu deţine date, ci doar o intuiţie feminină, deloc infailibilă, că ideea Nirvanei i s-a inoculat acestui cuplu pe calea visului, de trei ori repetat, în urmă cu trei ani, într-o clasică formulă fatidică. Această memorfozare în gând iese din tiparele promisiunilor formulate de creştinism, dar se explică fără dificultate în alte paradigme. Ea este perfect motivată şi, sau mai ales, de logica existenţială a Doamnei Olimpia Berca, la care se referă, direct şi fără echivoc, autorul Nirvanei. Am fost frapată de onestitatea cu care Distinsa Doamnă, într-un amplu interviu, pe care l-am citit în cartea “Din literatura timişoreană”, recunoaşte faptul că partea cea mai frumoasă a vieţii şi-a trăit-o după ce l-a cunoscut pe Eugen Dorcescu.  “Însă, sigur, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost cea în care… /Erai îndrăgostită, nu?/ După ce l-am cunoscut pe Ţuţu.” (Olimpia Berca, Din literatura timişoreană, EDITURA MIRTON, Timişoara, 2015, p. 119)

Poemul 26 şi Prologul (Nirvana) – cu extensiunea persuasivă pe care am identificat-o în volumul Din literatura timişoreană – conduc la poemul 3, nu întâmplător, a treia piesă dintr-o construcţie mistico-religioasă închinată soţiei Poetului. Retorica poemului este impecabilă. Cititorul este atins afectiv încă din primele versuri, printr-o întrebare a cărei sinceritate este în stare să îl oprească din orice drum, ca un cutremur, obligându-l, dacă nu la reflecţie, măcar la compasiune: “Cum umbli tu prin văile acele,/ lipsită fiind de straja mâinii mele?” (p. 10) Protecţia cavalerului de strajă la “adorata lui doamnă” (poemul 7, p. 15), căreia îi aminteşte că: “Pe braţe/ te-am purtat şi te-am ţinut” (poemul 9, p. 18), protecţie corelată cu grija ce i-a purtat-o, decenii la rând, în orice ipostază, chiar şi în intimiate ( “Încât, la o vreme, m-am/întors spre tine şi-am/ şoptit, ca de obicei,/ grijuliu:/ Nu ne culcăm? E târziu…”, poemul 11, p. 21)  a devenit superfluă din clipa în care El Shaddai a preluat sub ocrotirea Sa făptura diafană şi temătoare a iubitei. Este emoţionant modul cum eul liric îi comunică “supusei” sale doamne, cu înduioşătoare familiaritate şi convingere, faptul că această schimbare a braţului protector, care lui îi rupe inima, s-a petrecut în favoarea ei: “Să nu te sperii. Domnul e cu/tine./Mai bun şi mai puternic decât mine.” El Shaddai, însemnând Dumnezeul cel Atotputernic, este plasat în centrul unui univers cosmopolit, înţesat de divinităţi, credinţe, idei şi semne religioase. Aşa s-ar putea reprezenta, în linii mari, universul unor religii concordante până la un punct şi complementare în zona diferenţelor definitorii. Eugen Dorcescu are faţă de acest univers o atitudine apropiată de cea a Magistrului nostru G.I. Tohăneanu, care a scris în prefaţa primei mele cărţi memorabila frază: “Ca român, sunt creştin. Nu rezonabil, ci fervent. Ca filolog, sunt politeist, păgân, am nevoie de o <<rezervaţie>> de idoli, la care mă închin uneori pe rând, de cele mai mule ori, simultan.” ( Mirela-Ioana Borchin, Modalitatea..., Ed. Helicon, Timişoara, 1999, p. 6)

Resimţind organic pierderea soţiei, copleşit de absenţă, de tăcerea dezolantă din jurul său, realizând ceea ce i se întâmplă de fapt, poetul scoate un ţipăt sfâşietor de supravieţuitor fără voie: “O, nefericitul de mine!/ O, Dumnezeul meu prea iubit!/ Cât de crunt m-ai făcut/ să-nţeleg/ Cât de crunt m-ai trezit!” (Poemul 11, p. 22). Este debusolat, dramatic de neputincios în singurătatea sa, fără nicio posibilitate de a se salva: “nu pot nici să trăiesc/ şi nici să mor”.

De aceea, se refugiază într-o poetică funebră, scriind în tonalitatea sumbră a unei tânguiri fără sfârşit. În această stare, revine la motivele esenţiale din creaţia sa, pe care le reconfigurează într-un spaţiu mult diluat cromatic şi semantic, dar tulburător de liric. Mai cu seamă simbolurile unui medievalism defunct îi sunt puncte de sprijin în bezna sufletească din prezent. Poetul ajunge, în cele din urmă, să se identifice melancolic cu un cavaler, respectiv cu un trubadur, a căror speranţă este de neînfrânt:  “Am îmbrăcat întunecata,/cernita-mi/armură,/de bătrân cavaler,/loial unei singure/doamne./Fiindcă n-o mai găsesc./Şi resimt până-n inimă/boldul rece, de fier,/al thanaticei toamne. […] eu sunt un străvechi trubadur,/ un uitat cavaler,/care-şi aşteaptă,/împotriva oricărei/ speranţe,/ stăpâna.” (Poemul 7, p.15-16)

Pentru garantarea loialităţii faţă de “adorata sa doamnă”, stăpână a sufletului său, pentru sublinierea devoţiunii sale faţă de o singură femeie, poetul îşi mărturiseşte ascendenţa nobilă într-un neam de cavaleri şi de eroi autohtoni, a căror onestitate nu poate fi pusă sub semnul întrebării: “Nu ştiu nici a/ minţi, nici/ a-nşela.// De-aceea, ea. Doar/ ea./ Şi numai ea.” (Poemul 30, p. 48)

Cavaler anacronic, care a îmbrăcat armura cernită într-un ungher dintr-o cetate, ale cărei ruine aruncă umbre peste “negrul burg”, poetul a servit o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului. “Fiinţa adorată” (p. 11), “stăpâna” (p. 16), “cu frumoşii săi paşi” (p. 12), trebuia să se sprijine de braţul unui cavaler, “căci lumea asta nu era de ea” (p. 19). A fost o fiinţă care nu putea concepe răutatea, pericolul, violenţa, o “chintesenţă-a zilelor senine!” (p. 20), de o sensibilitate fără seamăn: “Şi palma ei, la fel ca-n prima zi, tresare şi acum a tresări” (p. 30). Senzualitatea iubitei apare într-o lumină puternică în Poemul 10, subintitulat “(O arhi-amintire)”. Aici, dăruirea necondiţionată vine din nevoia reciprocă de trăire precipitată (atunci şi acolo) a iubirii pierdute şi regăsite pe samsaricele căi: “Şi te-am zărit. Departe, în amurg,/ Fixai curbura unui spaţiu, care/ Înainta treptat în înserare/ Cu soarele şi neclintitul burg.// Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit/ Acolo chiar, pe dalele curbate,/ Şi am rămas cu tine în cetate,/ Şi cred că tot acolo am murit…// Uitasem totul: codrii, lungul drum,/ Cetatea, podul, gustul gurii tale…/ Şi, brusc, mi le-am reaminit acum,/ Când mi-ai zâmbit ca şi atunci, pe dale.” (p. 20)

Puterea de atracţie a iubitei Doamne asupra cavalerului, nedespărţit o clipă de ea, depăşeşte orice imaginaţie. Chiar şi în ziua înmormântării mamei sale, acesta îşi contemplă Doamna, fascinat de nobleţea ei angelică, percepută, în chip misterios, de parcă i s-ar înfăţişa pe o metafizică falie: “M-am ivit în capătul scărilor/ şi-am privit, întâmplător,/ spre femeile-acele./ Şi-am văzut-o atunci/ pe soţia mea,/ pe îngerul meu,/ trebăluind şi ea,/ harnic, tăcut,/ între ele,/ laolaltă cu ele./ Stop cadru vibrant,/ clipă scânteietoare./ Profilul ei nobil, frumos/ decupat pe-un ecran/ de frunze-aurii şi/ de soare…/ Ca în port, când o corabie s-a/ desprins de la cheu, şi/ s-a dus,/ iar cei de pe ţărm abia/ de-i mai văd, departe, în/ zare,/ prin lunetele lacrimii,/ catargul şi vela./ Întregul mister/ al unei asemenea/ metafizice falii/ se concentrase-n profilul acela.” (10, din Elegiile de la Bad Hofgastein, p. 18-19)

Prin iubire, se rup chingile universului comun de cunoaştere şi de discurs, spaţializarea şi chiar şi temporalizarea devin altele, cunoscutele limite dintre lumi sar în aer. De altfel, poemele Nirvanei nu ar avea acelaşi impact, dacă, în tonul elegiac, fiorul tragic nu s-ar împleti cu cel erotic. Lupta dintre duh şi trup nu se ostoieşte nici după moartea iubitei: “Te-am visat./Aşa cum visează/un bărbat./ Căci acesta ţi-am fost şi/îţi sunt: un bărbat,/ de dorinţi sufleteşti şi/trupeşti/fremătând.” (Poemul 20, p. 33) Ne regăsim cu toţii, dacă nu suntem atinşi de ipocrizie, în chimia humusului care înăbuşă fărâma de duh din fiinţele noastre: “De ce m-a zămislit/ aşa/ Cel Sfânt?/ Un strop de duh şi-un/ munte de/ pământ…” (Poemul 12, p. 23)

Câmpul semantic al implacabilei morţi cuprinde structuri semice foarte nuanţate în viziunea lui Eugen Dorcescu. Pe de o parte, găsim formule complicate de sens pentru un lexem ca absenţă, pe de altă parte, manifestările poetului în post-biografia iubitei generează structuri de semnificaţie corespunzătoare unor cuvinte precum coşmar şi angoasă. Absenţa soţiei, cauzată de moarte, răneşte, sfârtecă şi, chiar, ucide. “Acum, am alături, aici,/ peste tot şi oricând,/ absenţa ta, tot mai concretă,/ tot mai compactă, tot mai/ prezentă,/ tot mai angelică,/ lângă umărul meu/ de pământ.” (Poemul 15, p. 27) Coşmarul diurn şi insomnia eului liric alimentează angoasa până la acuta senzaţie a propriei morţi repetate, graduale: “Eu am murit, mai/ întâi,/ atunci când n-ai/ mai putut în preajma/ mea să rămâi./ Apoi, când şi trupul tău/ marele prag l-a trecut./ Şi-n fine, când/ autocombustia,/ când focul năvalnic şi/ mut,/ ţi-a preschimbat într-o/ substanţă diafană/ făptura de lut./ Acum sunt mort pe deplin.” (Poemul 16, p. 28)

În Prefaţa de la antologia “Omul de cenuşă”, Adrian Dinu Rachieru cita o afirmaţie a lui Eugen Dorcescu dintr-un interviu mai vechi: “În fond, tot ce scriem nu-i decât o epistolă adresată celuilalt…” Corelând această aserţiune cu faptul că poetul timişorean a şi publicat un volum intitulat Epistole (1990), înclin să cred că Nirvana conţine treizeci de epistole adresate persoanei celei mai iubite, “Singura care mă vede cu/ adevărat şi mă ştie” (p. 28), “… sufletul(ui) său dublu,/ nevăzut,/ cel mai subtil, mai/ nobil element,/ Mai existent ca orice/ existent” (p. 47), pentru a-i împărtăşi aspecte răscolitoare din viaţa celui rămas în urmă, într-o solitudine chinuitoare: “Astăzi,/ mă aflu singur,/ în locul/ în care, pe vremuri,/ şezum./ Înr-un abis de/ suferinţă şi/ scrum./ Singur mă aflu,/ sorbind marea de-amar,/ marea Samsarei,/ marea/ amară şi rea,/ de care uitasem,/ de care te ferisem,/ de care fugisem,/ naivul de mine,/ cândva.”

Nirvana a fost scrisă într-un timp foarte scurt de către un poet “învelit în giulgiul durerii”, cu “un suflet zdrobit”. Doamne, cum! “Nimeni. Nimeni. Nimeni./ Doar eu./Vremea e neagră şi grea./Spaţiul e greu./Cerul/e greu./Nu mai pot îndura. […] Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,/de ce m-ai părăsit?” (Poemul 2, p. 8-9) De parcă autorul s-ar fi grăbit să îşi desăvârşească opera înainte de a-şi respecta cuvântul de rămas bun rostit lângă sicriul soţiei, prin sticla căruia îi mângâia “chipul de ceară şi miere”: “Adio, iubito! La/ curândă vedere.” (Poemul 25, p. 42)

Universalitatea durerii-doliu, accesibilitatea limbajului şi unitatea stilisticăa Nirvanei atrag nu numai compasiunea, ci şi empatia cititorului, stârnind dorinţa acestuia de a interveni cumva pentru a opri nimicitoarea adâncire în suferinţă a eului liric. Închei cu o mostră de receptare empatică a acestui volum, reproducând reacţia, iniţial spontană, reconfirmată în vremea din urmă, a unui foarte bun prieten de-al meu, Radu Radu: “Sunt atât de dureros de frumoase poeziile Nirvanei şi este atât de îngrozitor de trist poetul, încât îţi vine să mori din solidaritate cu el”. Concluzia mea este aceea că, “dincolo de bine şi de rău”, emergentă rămâne frumuseţea gestului unui mare poet de a-şi omagia prin vers iubita, dedicându-i Nirvana nobilei soţii Olimpia-Octavia. In memoriam – într-un moment de maximă conştientizare a unicităţii iubirii lor. Este apogeul creaţiei Excelenţei Sale, rezultând din sinteza şi continuarea pe “nebănuite trepte” a tot ceea ce caracterizează devenirea sa umană şi poetică.

“Ce trepte sui? Ce poartă să deschid?/ Strigătu-ncearcă bolţile de-a rândul – / Spre calma încăpere fără zid/ În care se-nfăşoară numai vântul.” (Scara, din antologia Omul de cenuşă, Timişoara, 2002, p. 53)

Unul dintre cei mai mari poeţi contemporani, în plină experienţă dramatică, aşterne la picioarele soţiei, trecută prea curând în eternitate, splendide elegii, imortalizând-o într-o capodoperă. Ferice de cine a avut parte de o asemenea iubire! Ferice de femeia luată în eternitate de braţul unui poet!

Mirela Ioana BORCHIN

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.