Erwin Lucian Bureriu: „Ambasadorul”

Share Button

Robert K. Geis, ataşat cultural şi de presă al Ambasadei SUA la Bucureşti, declară ziarului Tricolorul câteva lucruri despre ambasadorul pe care l-am intervievat personal:

„După ce timp de 6 luni am învăţat limba română (am descoperit că spaniola m-a ajutat un pic, pentru că româna este, şi ea, o limbă romanică), urma să plec în România. La acea vreme, România era un teren de testare a politicii de creare de punţi între SUA şi unele ţări comuniste. Cu alte cuvinte, ideea era ca noi să alegem anumite ţări comuniste care păreau predispuse să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Statele Unite şi să ne concentrăm atenţia asupra lor. Iar România era una dintre ele.

Cred că Richard H. Davis a fost cel mai bun ambasador al SUA în România, iar el şi soţia sa, Harriet, au format cuplul perfect de ambasadori pe care i-am prins în toată cariera mea. Era o persoană extrem de inteligentă, foarte stilată, un adevărat profesionist. Programul nostru în România era destul de sărac, dar ambasada a organizat multe expoziţii de artă grafică. Una dintre cele mai bune expoziţii, denumită „Est-Vest”, a fost cea organizată de Agenţia de Informaţii a SUA. În perioada aceea, ambasada avea un angajat român, unul dintre cei mai străluciţi tineri scriitori, Alexandru Ivasiuc. ”

În „Eroii României”, mai aflu câte ceva despre Ambasadorul „meu”, Richard H.Davis. Împreună cu atașatul militar, colonelul James A. Rossa, la cererea acestora au fost primiți la MApN de către generalul-colonel Ion Ioniță (ministrul Apărării de atunci). Motivul? Ambasadorul american si-a motivat cererea de vizită, pentru a reitera și față de Armata Română, sprijinul președintelui SUA, pentru pozitia curajoasă, de-a dreptul eroică, adoptată de România, față de invadarea Cehoslovaciei, precum și apelul lui Lindon Johnson adresat URSS „de a nu slobozi câinii războiului”. Întrebat fiind despre ce va face Armata Română dacă trupele sovietice, ungare si bulgare vor trece granițele, ministrul Apărării a răspuns clar și demn: „Vom deschide focul, domnule ambasador! ”

Și acum, să intru în problema propriu-zisă… Un coleg, care lucra la Cultură, m-a sfătuit să-mi prezint lucrările de artă grafică alb-negru în cadrul unei expoziții. Pentru asta mi-a oferit un spațiu în holul Teatrului Maghiar-German. Și pot să spun că am avut ceva vizitatori, ba chiar câțiva dornici să-mi cumpere tablourile. De prost, am refuzat să vând ceva. Nu mă puteam despărți de acele desene în peniță, cu tuș negru pe carton. Majoritatea au îngălbenit în timp și au aterizat în tomberon… Oricum, din momentul ieșirii în expoziție mi-am făcut mulți amici printre artiștii plastici profesioniști.

Tot ei m-au invitat la un eveniment ce avea să-mi marcheze existența de redactor la studioul timișorean de radioteleviziune. În anii optzeci am participat, așadar, la ceva formidabil pentru România de atunci, o expoziție itinerantă de arte plastice reprezentând copii ale unor lucrări care aveau ca temă colonizarea Vestului american. Amintită de Robert H. Geis. La vernisaj au participat personalități de vază din cadrul Ambasadei SUA, ambasadorul Sir Richard Davis-Jr, atașatul cultural și de presă, delegați din partea organizatorilor. Păstrez și azi programul de sală de atunci, care cuprindea fotografii ale picturilor, sculpturilor și grafică, alături de prezentarea evenimentelor care au determinat aceste faimoase demersuri artistice. Păstrez imprimarea pe reportofon a prezentatorului:

„…Ne-am bucura să constatăm că expoziția noastră oferă imagini familiare vizitatorilor, întrucât, noi, americanii, recunoaștem contribuțiile numeroase pe care poporul țării dumneavoastră le-a adus civilizației Americii de Nord”, ne spunea atunci, cu politețe și curtoazie Mitchell A. Wilder, director la Amon Carter Museum of Western Art, Fort Worth, Texas.

Este doar un fragment din prezentare. A existat și o a doua înregistrare, interviul cu ambasadorul, care însă mi-a fost confiscată. (Amănunte – mai încolo…)

În paranteză fie zis, după vernisajul care a avut loc la Galeria din centrul orașului, artiștii plasticieni din oraș i-au invitat pe oaspeții americani la sediul filialei lor. Dintre ziariști, am fost invitatul lor preferat. Acolo ne-am cunoscut mai bine cu oaspeții, iar anturajul ambasadorului a scos la iveală niște sticle de whiskey…

Plasticienii m-au prezentat unui foarte inteligent atașat cultural cu care am discutat, dumnezeu mai știe ce, dar știu că am evocat o expoziție expresionistă belgiană, pe care o văzusem recent la București și atașatul a avut ceva de spus despre modernitatea acelor europeni și despre europenismul fără echivoc al tablourilor americane expuse la Timișoara, aparținând unei epoci în care se lucra în realism fotografic.

Atașatul m-a luat de braț și m-a prezentat lui Sir Richard Davis-Jr. Ambasadorul vorbea bine românește și se declară, bine dispus, gata să-mi vorbească în microfon. Nu puteam refuza așa ceva, așa că răul s-a produs. S-au spus câteva impresii despre publicul românesc, despre talentul deosebit al plasticienilor timișoreni, despre aspectul occidental al orașului…

„Numai că s-a imprimat și zgomotul paharelor, surâse ambasadorul. O să refacem imprimarea, dacă doriți. Vă aștept mâine la 11, la hotel Partizanul. OK?”

A doua zi, la studio, m-am prezentat la director și i-am spus clar și cu părere de rău că ambasadorul s-a oferit să-mi vorbească pe bandă de reportofon. Nicolae Oprean a rămas încremenit, pe gânduri, apoi a chemat un tehnician să-mi copieze reportofonul. Intre timp a vorbit la telefon cu cineva din județeana de partid. Apoi tipul de la județ a vorbit cu Comitetul Central etc.

„Trimiteți banda la noi prin poșta specială (a Securității, n.n.) și luați interviul punând întrebările pe care vi le trimitem noi, cu acordul șefului statului”.

„Păi mă duc atunci”…

„Nu te duci niciunde, mi-o reteză Oprean, se va duce tovarășul Ieran.” (Ăsta era redactor-șef adjunct și secretar pcr, n.n.). Ieran s-a dus la hotel, dar, spre norocul lui, ambasadorul tocmai ieșea mânios că i se furase o servietă… diplomat. Uitase de interviu, așa că rămânea de trimis la București doar banda cu clinchet de pahare…

În aceeași zi m-a contactat la studio un tânăr ofițer de securitate care m-a chestionat politicos despre discuțiile pe care le-am avut cu atașatul. Nu era nimic rău. A urmat însă o mare adunare la Județ, în sala galbenă, cu toată presa, în care s-au dezbătut noile teze ideologice ceaușiste din aprilie și etica profesională.

Colegii de breaslă au fost puși să mă umple de zoaie, ba șeful meu de secție mi-a adus și incriminarea că… port barbă, cauza pentru care nu-mi reușise transferul la televiziune și propune desfacerea contractului de muncă.

Trebuie spus că interviurile cu ambasadorii erau aprobate direct de Ceaușescu. Pe atunci secretar cu propaganda era la Timișoara chiar Ion Iliescu. S-a ridicat și a tras concluziile în ceea ce mă privește. „Îl cunosc pe tovarășul, a avut realizări remarcabile la inundații. Să-l lăsăm să lucreze!”

Așa că am primit doar un vot de blam și mi-am continuat o lungă activitate în presă… Desigur, Sir Richard Davis-Jr nu a cunoscut această consecință a discuției noastre amicale. Despre Robert K. Geis, cu care am stat de vorbă în acea seară a vernisajului, am aflat ulterior că a fost ataşat cultural şi de presă al Ambasadei SUA la Bucureşti.

A absolvit cursurile Universităţii Rice şi ale Universităţii Americane, din Texas. Şi-a început activitatea la Departamentul de Stat în 1962, şi a lucrat ca ataşat cultural şi de presă în Argentina, România, Ecuador, URSS, Italia şi Trinidad Tobago. De asemenea, a lucrat la Washington, în cadrul USIA.

Acest interviu datează din anul 1999. Din păcate, nu i l-am luat eu.

Robert K. Geis: – Am urmat un curs de pregătire ca să lucrez în ţările comuniste din Europa de Est şi, în mod special, în România.

Reporter:  – Povestiţi-ne despre Crawford şi despre felul în care a condus ambasada.

Robert K. Geis: – Era un ambasador bine pregătit. Era foarte bucuros că se afla în România pe vremea cînd legaţia noastră a devenit ambasadă şi că, astfel, a putut să-şi prezinte scrisorile de acreditare. A fost urmat de Richard H. Davis, cel mai bun ambasador. Am avut şansa de a face cunoştinţă cu tineri artişti, scriitori şi intelectuali. Acesta a fost unul dintre lucrurile care mi-au oferit cele mai mari satisfacţii din cariera mea.”

Sunt convins că își mai amintește și de persoana mea, de la acel vernisaj. Doar am vorbit aproape un ceas și eram pe atunci deja membru al Uniunii Scriitorilor.

De atunci a trecut destul de mult timp, dar mai păstrez pliantul cu picturile reprezentând marile migrații spre Vest, mai ales că eu însumi an ajuns în acea Californie mirifică, unde s-a stabilit familia fiului meu și am un nepoțel „Born in the USA”.

Erwin Lucian BURERIU

59

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.