Două „rapoarte”: Raport către El Greco (Nikos Kazantzakis) şi Raport asupra singurătăţii (Augustin Buzura)

Share Button

I. Raporturi – rapoarte

“Eu nu spun că învierea trupului va avea loc deodată.
S-ar putea ca această parte din noi să doarmă somnul morţii
iar sufletul intelectual să fie trimis undeva, ca să stea acolo
pentru o  vreme,  într-o spiritualitate pură…
Apoi pământul cel nou şi cerul cel nou,
aceleaşi şi totuşi altele decât cele din prezent
vor învia prin noi, aşa cum am înviat şi noi  prin Hristos.
Şi, din nou, după cine ştie câţi eoni de tăcere şi întuneric,
Păsările vor cânta din nou,
Apele vor curge,
Luminile şi umbrele vor trece pe deasupra dealurilor
Iar feţele prietenilor noştri vor zâmbi spre noi,
Uimiţi că ne vom putea recunoaşte”.
(C.S. Lewis, Letters to Malcolm;
sublinirea şi aranjarea sub formă de vers ne aparţin)

Diferenţa de sens dintre cele două cuvinte din titlu este nu doar evidentă ci cu totul semnificativă. Primul sens al cuvântului raport este (vezi DEX) cel de relaţie, legătură între persoane, obiecte, fenomene. Sau de contact între acestea, mai cu seamă persoane. Pe de altă parte, raport – cu pluralul „rapoarte” este o comunicare scrisă sau orală, relatare oficială cu care cineva vine în faţa unui superior (termenul este în principal cazon; dar poţi aduce un raport şi în faţa unui director sau consiliu de conducere). Iar verbul „a raporta” are conotaţii în plus, însemnând să legi între ele noţiuni prin raportare una la alta, considerându-le în relaţie una cu alta. A (te) referi, a face aluzie, a aduce un lucru la cunoştinţa cuiva. Sau (şi mai profund), a raporta pe hârtie, la scară/ a reprezenta grafic nişte puncte sau date măsurate în teren. Dar, mai adaugă DEX: „a relata, a povesti ceva” cu un scop definit.

Toate aceste sensuri se întâlnesc în intenţia noastră de a relata despre cele două „rapoarte” (şi… raporturile dintre ele); la fel cum s-au întâlnit în efortul lor intelectiv-creativ şi cei doi autori. Dar, până la urmă, orice operă literară este un raport către cititorul său, şi (re)prezintă tot felul de raporturi-rapoarte cu lumea, viaţa, timpul şi spaţiul. Din acest unghi de vedere, Raport către El Greco este o autobiografie spirituală şi mitică, dublată de un jurnal de călătorie iniţiatic(ă). Iar celălalt „raport”, al lui Buzura este „asupra”, adică despre, în legătură cu bătrâneţea şi moartea (a se remarca diferenţa esenţială faţă de celălalt, care este „către”!). În romanul-eseu al lui Kazantzakis, terminat cu doi ani înainte de moarte, sub pretextul de a raporta  esenţa  vieţii/trăirilor sale în faţa unui superior, scriitorul îşi aduce de fapt raportul în faţa posterităţii, a universului. (De raportul în faţa lui Dumnezeu, pe care îl identifică cu Abisul ne vom ocupa mai târziu.) „Superiorul”, în cazul lui Kazantsakis este un ancestor, un cretan „bătrân” – un Strămoş – pictorul grec naturalizat în Spania prin secolul XVI. Dar, în acelaşi timp şi faimosul Ulysse (numit uneori Odysseu). Este nostalgia originilor: pentru grecul N.K. Creta este chintesenţa culturii şi civilizaţiei elene – Privirea cretană (penultimul capitol din carte) fiind modul acesta-modalitatea de a fi în lume.

Pe de altă parte, „singurătatea” din raportul lui Buzura este în efect ceea ce am putea numi – şi chiar am numit în mai multe rânduri – Complexul BBM: boală, bătrâneţe, moarte. Nu este, în aşa măsură ca la Kazantzakis, singurătatea creaţiei şi disperarea de a nu reuşi să-şi isprăvească/desăvârşească-şi-rotunjească Opera, cât mai ales clamarea mizeriilor şi a neputinţelor bătrâneţii; inerentul regret nostalgic pentru timpul trăirii care se afla pe sfârşite. (Autorul se afla după o intervenţie chirurgicală grea,  pe care o şi aduce în faţă prin dedicaţia din fruntea cărţii, pe care o face medicului său curant, un vienez celebru.) Cartea este o intersecţie între caietele omului singur – jurnalul intim de bătrâneţe al eroului – şi romanul exteriorităţii: ce se  întâmplă în jurul lui cu oamenii – mai mult sau mai puţin – tineri şi plini de viaţă; totul venind ca o contrapondere a impotenţelor sale existenţiale.

În favoarea pledoariei sale (raportului), N.K. evocă mai întâi strămoşii, părinţii şi bunicii, şcoala primară, adolescenţa dificilă. Legendele Sacre şi luptele încrâncenate împotriva turcilor, pentru supravieţuirea şi libertatea patriei sale cretane – până la unirea cu Grecia (cuvintele subliniate reprezintă titluri de capitole). După toate călătoriile sale: prin Grecia, Italia, Paris, Viena, Berlin, Rusia, fiul risipitor – Întoarcetrea fiului risipitor fiind alt capitol – se întoarce întotdeauna în Creta natală, la părintele aspru şi drept, care-l învăţase câteva ferme principii de viaţă. La mormântul bunicului pirat şi lângă moaştele strămoşeşti. Sigur că o autobiografie trebuie să refere şi asupra bibliografiei: opera marelui grec, cartea cuprinzând şi prima întâlnire (reală? fantastică?) cu fabulosul personaj al literaturii universale care a devenit Zorba (Grecul). Unul dintre ultimele capitole se cheamă „Când germenii Odysseei au prins să rodească în mine”. N.K. este autorul unui monumental „roman” în versuri cu acest titlu, dar şi al unei traduceri a clasicei epopei homerice.

II. Raport asupra singurătăţii: despre Moarte şi Dragoste. Viaţa ca rană nemuritoare

…Da, cititorule, n-am greşit – aceasta e ordinea: eroul narator din romanul lui Augustin Buzura vorbeşte despre dragoste din perspectiva morţii. El (medic pensionar) se retrage – fuge! în munţi, unde îşi construise, discret şi fără ştirea copiilor, o cabană. Nu mai putea să suporte mila, condescendenţa celor apropiaţi, diligenţele lor silite. Şi atunci evadează…  Iar în singurătatea munţilor găseşte liniştea de a-şi diseca şi analiza… neliniştea: „în munţi, la cabana mea despre care ai mei nici nu bănuiesc că există, nu mă simt fericit, aşa cum speram, ci mă copleşeşte un sentiment straniu de nelinişte şi singurătate” (s.n.). În neliniştea singurătăţilor sale, pe doctorul pensionar îl năpădesc, nu amintiri aurorale, serafice, ci întrebările fără răspuns, „Durerea de a nu te putea resemna, de a fi incapabil să-ţi accepţi neputinţele, înfrângerea de a nu şti ce vei  fi când nu vei mai fi” (s.n.). Soluţia de moment este scrisul (subtitlul romanului este Primul caiet, după care, cel puţin ipotetic, ar fi trebuit să urmeze „al doilea”): „Sentimentul zădărniciei, până acum foarte viu şi ascuns în spatele oricărui gest, m-a prăsit şi el, nu mai există aşadar întoarcere, voi scrie ceea ce cred şi simt acum...” (s.n.). Aşadar: scrisul ca izbăvire finală pentru alungarea fricii de moarte, fiindcă în altă parte declară că problema lui majoră nu este moartea în sine, ci frica de moarte.

La rândul lui, Kazaktzakis (mă rog, sosia lui din carte) îşi scrie Raportul tot în preajma morţii: în timp ce scria la carte îşi ia singur avânt declarând sus şi tare că va mai trăi zece ani bătuţi pe muchie. Va pleca însă peste doi… Iată aici un exemplar început de carte: „Îmi strâng uneltele: văzul, mirosul, pipăitul, gustul auzul, raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc asemenea cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit de lucru…, dar soarele a apusArunc o ultimă privire în jurul meu: cui aş putea să-i spun rămas bun?… De la munţi, de la mare, de la iedera care îmi acoperă balconul? De la virtute, de la păcat? De la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic! Toate acestea vor coborî în groapă odată cu mine” (sublinierile ne aprţin). Avem aici un frumos cântec „de leagăn” al Morţii, o sublimă lamentaţie – risc să zic „sublimă”, cu toate că ţie, cititor, nu-ţi mai place cuvântul. Deşi nu este pe patul morţii („întind mâna să apuc zăvorul pământului, să deschid poarta şi să plec, dar şovăi o clipă în pragul luminos…”; „arunc o ultimă privire spre lumină”), frigul ei îi cutremură oasele. Îşi ia rămas bun de la sânul femeii iubite, de la ape şi de la flori, de la mare şi munţi, de la păsări şi nori.

Acelaşi lucru îl face, dar în alţi termeni, doctorul din Raportul lui Buzura. Creasta muntoasă lîngă care îşi aşezase cabana este botezată Piatra Sfântului – iar panta ei abruptă, Marginea Vieţii.  Nume semnificative pentru starea finală în care se afla eroul: „Adevărul este că, o dată ajuns aici – mutat definitiv? – prima uimire a  fost în legătură cu timpul: intrasem  cumva în altă dimensiune, a cărei caracteristică părea a fi încetineala…”  Cugetând despre dragoste, viaţă şi moarte, lamentaţia eroului nostru ia forma unui cântec de lebădă, raport final. Şi el are de la cine să-şi ia rămas bun: de la viaţă, în primul rând, fiindcă mai are parte de o dragoste târzie, alături de Mara, fiica Teodorei.  Iar „marginea vieţii” este „poarta de intrare într-o lume paralelă”, în imediata vecinătate a raiului, de unde a coborît Sfântul Petru (el era sfântul toponimic).

Din această perspectivă olimpiană, moartea terestră se spiritualizează, devenind o „înviere celestă”. Scrisul se transformă, ca-ntr-o halima de cuvinte într-o modalitate de „amânarea sentinţei”, fiindcă eroul lui Buzura declară ferm: „dar pentru moarte nu eram pregătit”. Vorbind (scriind) despre moarte, cei doi autori ajung să atingă un subiect dureros: pun degetul pe rana nemuririi (iată şi justificarea motoului de mai sus).

III. Raport despre dragoste şi asupra lui Dumnezeu

„Încă de când eram copil, am avut convigerea interioară că la baza     universului se află o conştiinţă. Când mă uit la precizia matematică, la caracterul imuabil al legilor fizicii şi la simetriile cosmosului (s.n.), n-am impresia că privesc o ştiinţă rece şi impersonală, mi se pare că văd o amprentă vie… umbra unei forţe superioare, aflate imediat dincolo de puterea noastră de percepţie.”(Dan Brown, ORIGINI, Rao, 2017)

Legat de cartea marelui Grec, un demers mai mult ca interesant ar fi „cearta” – disputa lui Kazantzakis cu dumnezeirea, care se extinde pe toată întinderea cărţii. Încă din capul locului sunt avansate reperele sale spirituale: Hristos, Budha, Nietzsche, Lenin. Sunt de fapt nişte faze – etapele devenirii sale ideologice. Dar această evoluţie este oscilantă, nu ascendentă. După ce, în copilărie se hrănise copios cu vieţile sfinţilor, după ce se produce dubla ascensiune spirituală (pe Muntele Athos şi pe Sinai), tânărul Kazantzakis este atras şi fascinat de obsesia stingerii, Nirvana budistă. De hăţişurile filosofiei nietzschiene (şi bergsoniene), din care spiritul său iese mereu mai nedumerit şi neîmplinit, până va cădea, împreună cu Panait Istrati – alt grec, grec şi român deopotrivă – , în capcana marxismului leninist. Această nederminare pare din partea celebrului scriitor o labilitate, se pare că (luându-ne noi după această „autobiografie”), omul nu şi-a găsit nici până la sfârşitul vieţii o ancoră sigură şi solidă a spiritului său disputat între atâtea direcţii de gândire: „Ce cauţi tu în casa mea? Nu eşti nici pur nici cinstit, ochii tăi caută când la stânga, când la dreapta, nu mă încred în tine. Eşti gata să trădezi în orice clipă, credinţa ta e un mozaic de necredinţe (s.n.). N-ai înţeles că Dumnezeu se află la capătul fiecărui drum, veşnic te grăbeşti, eşti veşnic descurajat şi la calea jumătate te întorci şi-o apuci pe alt drum…”

Acest fragment revelator (p. 284 a ediţiei de la Univers din 1986) poate fi considerat o emblemă a tribulaţiilor fiecărui suflet muritor în căutarea lui Dumnezeu. Dar iată ce zice autorul mai departe, în favoarea ideii tocmai enunţate: „ – Am mers până la capăt şi la capătul fiecărui drum am descoperit abisul. – Ai descoperit propria ta neputinţă de a merge mai departe. Abisul e numele pe care îl dai lucrurilor pe care nu le poţi învinge. Nu există nici abis nici capăt de drum, există doar sufletul omului care… dă nume lucrurilor. Hristos, Buddha, Moise, toţi au descoperit abisul, dar ei au înălţat un pod şi au trecut peste abis (s.n.). De veacuri turmele de oameni îi urmează trecând peste abis”. Găsim aici, exprimată atât de frumos, drama omului care nu poate să creadă. Criza de conştiinţă a omului de excepţie (geniu) care refuză orice înregimentare, mersul „în turmă”, dorind să lase după moarte o urmă

Raportând cele două cărţi una la alta, căutarea drumului, ca o componentă a dramei singurătăţii umane şi cosmice, drama religioasă a omului se exprimă prin viaţa monahală. Călugărul din Raportul lui Buzura fuge de sine şi de lume, de atracţiile cărnii – fără să scape de nici una din ele şi fără să-şi găsească liniştea şi împlinirea între zidurile opace ale unei mănăstiri. El face escapade periodice în lume, purtându-se ca un mirean get-beget – unul îmbrăcat în straie monahiceşti. Pe de altă parte, călugării lui Kazantzakis, pe care-i întâlneşte în diferite ipostaze pe Athos, muntele sfânt – olimpul Ortodoxiei; dar şi pe Sinai.

Unii călugări sunt sinceri, alţii prefăcuţi (sau simulanţi) – unii sunt plini de putere duhovnicească şi siguri pe ei; alţii oscilează, recunoscând că încă n-au ajuns la piscul căutat, îndoindu-se chiar de sensul căutării. Eroul-narator face în faţa unuia din prima categorie elogiul – apologia Satanei: îi mărturiseşte credinţa sa apocatastatică în recuperarea acestui „Fiu risipitor”, falsificând sensul parabolei. Pe de altă parte, el îşi mărturiseşte neputinţa: „Părinte… sunt un tânăr care vrea să creadă cum credea bunicul său care era un ţăran simplu şi naiv, fără să pună întrebări; vreau, dar nu pot.” Călugărul îl nefericeşte (aproape că-l afuriseşte) din cauza necredinţei sale, iar la despărţire, ironic, înţeleptul călugăr îi spune batjocoritor: „Multe salutări lumii.” Dar nici scriitorul nostru cu propensiuni filosofice nu se lasă: „- Multe salutări raiului, i-am întors-o eu. Şi spune-i Domnului că nu-i vina noastră, ci a lui, pentru că el a făcut lumea atât de frumoasă.”

Dintre aceştia, reţine atenţia „călugărul sugaci”: unul dintre căutătorii sincer ai dumnezeirii, călugărit de tânăr, dar care n-a gustat defel din bucatele vieţii. Întrebându-se: „Bucuria e blestemată, ori e binecuvântată?”, el îşi mărturiseşte în faţa tânărului vizitator – cunoscut deja ca scriitor şi om de cultură reprezentativ – neputinţa de a vedea (sau măcar a simţi) dumnezeirea; „…să ştiu că sînt creştin şi că nu mi-am petrecut degeaba atîţia ani în mănăstire. Am strigat, am plîns, am postit (s.n.), dar în zadar! […] Rugăciune post, singurătate, nimic din toate astea nu mi-a ajutat, cîtuşi de puţin. Începusem să am o teribilă bănuială că nu asta e calea care duce spre Domnul… Trebuia să existe o altă cale.”

Atunci se produce adevărata revelaţie – dar una profund laică, ba chiar profană. Trimis „în delegaţie” la o altă mănăstire („De douăzeci de ani nu… mai văzusem oameni cu copii, nu mai auziasem râsete, nu mai văzusem picior de femeie…”), vede o femeie alăptând. Un sân dezgolit care ajunge să-l obsedeze, determinându-l să păcătuiască. Degeaba mai încearcă el după aceea să-şi aplice un aspru canon autoflagelant („M-am apucat de post şi rugăciune, am luat biciul… Dacă lumina lămpii descreştea un pic, eu vedeam sînul alb strălucind în întuneric (s.n.)” Sânul alb al femeii posedate de el o noapte întreagă continua să-l obsedeze şi-n somn: „N-am visat trupul unei femei, ci sânul ei alb… şi eu… aşa cum mă vezi, cu rasă, cu potcap şi cu barbă, îl apăsam şi… sugeam!”

*

La rândul său, eroul lui Buzura se răzvrăteşte/burzuluieşte – argumentează cu Creatorul său: „Voi spune către Domnul: Nu mă osândi, lămureşte-mă, să ştiu pentru ce Te cerţi cu mine. Care e folosul Tău, când eşti aprig şi dispreţuieşti făptura mâinilor Tale şi eşti surâzător la sfatul celor răi?” De fapt, această lamentaţie biblică, lansată în eter cu cuvintele lui Iov este pusă pe seama călugărului şi este rezumată în faţa eroului de tânăra sa iubită Mara. Fiica Teodorei, dragostea sa din tinereţe – o iubire platonică, împlinită peste ani, prin progenitură. (Mara nu se culcă cu el până nu se asigură că doctorul n-a făcut-o şi cu mama sa. Un amănunt semnificativ: deşi nu era mamoş, fiind singurul cadru medical în acea sălbăticie, psihiatrul o asistă pe Teodora la naşterea Marei.)  Emblematică în acest sens este discuţia dintre cei doi pe tema rugăciunii în singurătate: „Tu nu te rogi?” – s-a interesat ea. Din păcate, i-am răspuns destul de inhibat, nu cât ar trebui şi nu cu glas tare. La anii mei, dacă n-ai ajuns să-L simţi pe Cel de Sus înseamnă că ai trăit degeaba” (s.n.).

Iar apoi, imediat, urmează o mostră de rugăciune „intelectuală”: „Doamne, închid ochii şi încerc să găsesc drumul pe care numai sufletul îl ştie… Nu mai izbutesc să cred în speranţă, lumină, dreptate şi frumos, câtă vreme ele sunt, neîndoielnic, agreabile pseudonime ale morţii… Strig şi, în sfârşit, mă rog, dar nu mai ştiu ce să cer… Ca în pasajele următoare rugăciunea să se transforme într-o lamentaţie ca a profetului Ieremia, supranumit „prorocul lacrimilor”: „Doamne, dacă mor fără să fi reuşit să te fac că crezi în ceea ce spun, priveşte-mi măcar lacrimile, acum, când niciun cuvânt nu mă mai ajută… Iartă-mă pentru că exist fără să fi existat”. Ca, în concluzie să urmeze „sfântul adevăr despre suferinţă”, adevăr profesat de Buddha din Benares, pe care şi Kazantzakis l-a urmat o vreme, luându-l de îndrumător spiritual.

… Dar ar fi prea multe de spus, şi numai pe această latură de lectură: a raportului dintre rapoarte. Ar însemna să scriem noi înşine – eu şi mata, cititorule – o nouă carte. Aşa că ne-am rezumat analiza la cele câteva observaţii preliminare, legate de conţinutul celor două frumoase şi importante cărţi. „Rapoarte” finale amândouă – şi fiecare în parte o mărturie esenţială despre viaţa şi opera unor mari scriitori; concluzia unei vieţi pline şi creatoare. De aceea ne oprim aici, cu sentimentul că şi aşa ţi-am pus prea mult răbdarea la încercare…

Remus Valeriu GIORGIONI

379

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.