Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Share Button

Ne place să fim confortabili cu noi înşine şi să trăim într-o realitate spaţioasă. Dar oricât de mare ne-ar fi dorinţa, naşterile în gând pentru vieţuire ne vin din premergător, din informal, care ne îndeamnă să le ascultăm, spre a ne şti în ascultare şi, după cum ne sunt posibilităţile, să le găsim echivalenţe practice, utile convieţuirii. Abia, apoi, vor începe confruntările şi evaluările.

a) În deficit de imaginar

„ – Democraţia, incluzând şanse egale pentru cetăţenii din ţinut, modelează şi formula „viaţa ca teatru”, în sensul că şi cei buni şi cei răi, victime şi călăi, săraci şi bogaţi se dedublează, fiind în acelaşi timp şi unii şi alţii, având câte ceva din celălalt în fiecare. Ceea ce înseamnă că mistificarea este un joc de societate supravegheat sau stimulat prin legi pe măsură.”

Şi chiar dacă vorbele păreau că se aud de la o tribună ridicată în mijlocul pieţei centrale a urbei X unde urmau să vină participanţi la Adunarea festivă închinată unor olimpici în întreceri sportive, un suflu de rostire, abil întreţinut printr-o dicţie aparte şi accente aşezate cu grijă, pornise de pe scena în aer liber din apropiere.

„ – Revoluţiile se fac spre a opri ascensiunea pentru unii!”

Numai că imediat, dintr-o altă parte a scenei, aparţinând spaţiului de emisie, se auzi replica.

„ – Însă pregătesc ascensiunea pentru alţii!”

Stăruind în fluxul afirmaţiilor sale, suflul de vorbire continuă.

„ – Care n-au experienţa celor răsturnaţi!”

Atunci grupul de cetăţeni, stingher şi restrâns într-un colţ al pieţei, desemnă un lider ca să avanseze o părere la portavoce. Probabil, cineva se simţea vizat.

– Mai Marele dintr-un ţinut trebuie apreciat după sfătuitorii de taină pe care-i selectează pentru staff-ul său. Printre aceştia nu intră numai persoane fizice, procedeul ar fi incomplet, ci şi propriile gânduri. În ţinutul pe care-l ocârmuieşte e de presupus că există păduri înalte şi biserici la tot pasul. Când cerul stă în neclintire şi funcţionează, iar aerul ce se respiră e proaspăt şi curat, pravila creşte-n om.

Nu se ştie dacă această opinie a atras atenţia cuiva, deoarece piaţa nu se umpluse încă de lumea interesată de scopul adunării, ori cele ce se auziră erau doar probe la microfon. Iar primul sosit, intenţionând să urce la tribună ca să anunţe ceva util pentru deschiderea festivităţilor, era şi vremea, fusese oprit de un Gardian ce i se adresă citind dintr-o agendă.

– Stă în puterea justiţiarului când îşi propune realizarea dreptăţii să aducă la vedere adevărul şi nu să răzbune vreo ofensă ce i s-a făcut.

Lectura Gardianului produse rumoare în jur şi o anume consternare.

– Alo, alo! strigă primul sosit la telefonul său portativ. Când cineva îşi dă seama de situaţia ce-l defavorizează şi se schimbă, demonstrează că-i un ins inteligent. Dacă o face pe căposul şi se păstrează în poziţia sa, arată cât de captiv poate fi, preferând să funcţioneze cu întârzieri. Sunt persoane cantonate în limitele propriei deşteptăciuni, dar nu stârnesc interes altora.

Între timp sosiră şi alţi cetăţeni ce se-ntitulau primii sosiţi. Auzindu-l, vorbind la telefon, pe cel din faţă care, desigur, şi el se considera primul sosit, unul din mulţime spuse cu voce tare ca să fie auzit.

– Există şi-n natură anumite staţionări în poziţie la trecerea pragurilor. Fenomenul este denumit „întârzierea zorilor”.

Din păcate, nimic nu se auzise prea clar, deoarece tot mai mulţi veneau în piaţă, interesaţi să vadă ce se-ntâmplă, decât să audă.

– Nu ştiu dacă voi avea vreun câştig de cauză ce m-ar face să mă consider un eventual biruitor în mulţimea de faţă, spuse un tânăr ce-şi ţinea iubita strâns de braţ ca să n-o piardă în cazul unei posibile busculade.

– Nu te pripi cu vorbele, îi răspunse fata. E posibil să fii câştigătorul înfruntărilor care se vor desfăşura, dacă se vor desfăşura, fără să te implici, în sensul că adevărul, în numele căruia se vor agita spirite, îţi aparţine.

Lumea venea în năvală, ocupând piaţa până la refuz, dar nimeni nu urca la tribună ca să spună ce şi cum urmează spre umplerea timpului care se scurgea plicticos şi-n zadar.

– Au acces numai persoanele oficiale! spuse tacticos Gardianul ca să potolească nerăbdarea mulţimii ce-şi ieşea din limite.

Cineva din fereastra unei clădiri înalte, să fi fost la etajul nouă sau zece, arunca fără oprire câte-o filă ruptă dintr-un calendar. Era atât de grijuliu cu desprinderea filelor din calendar, încât părea să fie un stegar al timpului ce-şi vede de cursul său firesc. Iar jos, în piaţă, prin verbal şi nonverbal, nerăbdarea mulţimii fremăta, făcându-i pe fiecare să aştepte vreo soluţie. S-a stat în piaţa cu pricină până-n noapte târziu, fără să se-ntâmple ceva util şi interesant. Până când unul, un cineva, neştiut cine-i şi de unde-i, se urcă la tribună când Gardianul adormise şi glăsui către mulţime.

– Cum efortul şederii pe planetă nu ocoleşte pe nimeni, iar zgura şi rugina ne asediază pe toţi, convenabil ar fi să visăm la zonele locuibile din univers unde temperatura permite apei să se păstreze în stare lichidă.

Şi-n timp ce omul de la tribună îşi rostea cu înflăcărare spiciul, cei mai mulţi dintre noii sosiţi în piaţă priveau cu jind la ultimul etaj al clădirii înalte unde, făcându-le cu ochiul până la orbire, se rotea un bar de noapte, emanând lumină şi, odată cu el, se roteau toate băuturile din lume adunate acolo. Iar la loc de cinste se răsfăţa prin pahare palinca neaoşă. Ceea ce distona în mulţimea mişcată în piaţă de colo până colo, în felul unui val venit de niciunde şi îndreptându-se spre nicăieri, era scâncetul unui căţel de companie scăpat din lesa stăpânei sale. Retras lângă o bordură înaltă de trotuar, care oricând se putea surpa, fiind în lucrare provizorie, animalul chema iubirea pierdută în agitaţia pieţei, aflată în diluare de spirit şi moral.

b) Ţesutul spongios al fictivului

Chiar şi-n perimetrul unde se afla de prima dată, prin pădurea Mägendorf, o aşezare mică de pe lângă Zürich, Ruzzante îşi propuse, bineînţeles ca o imaginaţie, o nouă confruntare cu mediul de viaţă, nu pentru interesul general al punctului din ordinea vremii după care ziua se desfăşoară, ci pentru a încerca ce mai poate ieşi din comunicarea cu exteriorul. Unii spun că el s-ar fi aciuat în pădure, în căutare de fluturi. Alţii spun că s-ar fi rătăcit de ai săi, de la un teatru ambulant din Balcani. Oricum vorbe sunt, şi vor fi vorbe. Şi pentru că specialitatea sa era teatrul, el a început cu teatrul. Când privise un spectacol jucat de o trupă tânără venită din nordul Elveţiei, Ruzzante se găsea în primul rând, foarte aproape de actor. Nu-l interesa mesajul spectacolului, nici elementele de spectacologie în fluenţa lor. Dorea să vadă actorul în rostirile, gesturile şi mişcările sale. Dorea să vadă personajul cum se preumblă în faţa sa ori actorul care îmbracă un personaj prin corpul său. Se gândea să nu-i perceapă pe actori ca pe nişte inşi ce imită, renunţând la numele din starea civilă şi sub alt nume desfăşoară jocul de-a viaţa. Nu, nicio clipă nu s-a gândit la aşa ceva, deşi era firesc să vadă cum funcţionează iluzia scenică. În schimb, Ruzzante ştia că, în demersul scenic al spectacolului, gândirea artistului, întreţinută de un imaginar fără suportul uman vegheat de lumina de Sus, poate aluneca, neîndoios, spre diabolizare sau chiar spre crepuscul. Dar tot act de transfigurare se făcea. Vorba aceea: Şi de-ar fredona amurgul, melosul s-ar numi la fel, melos. Când se pregătea pentru aplauzele de final, căci trupa îşi terminase spectacolul şi venea emoţionată la rampă, Ruzzante, în ciuda unor inevitabile rezerve, îşi spuse: „N-am ştiut ce să-nvăţ, dar am ştiut că le ştiu.”

Spectacolul dovedea anumite calităţi şi, drept urmare, fusese inclus într-un festival de teatru la care el se duse necondiţionat. Îşi aminti că respectivul festival de teatru a început cu o surpriză. Actriţa care stătea în faţa sa, numită Sporta, dintr-o nevoie de exprimare, a schimbat câteva cuvinte cu el. Chemată de cineva din primul rând al sălii, actriţa, scuzându-se că-şi mută locul, s-a ridicat de pe fotoliu şi l-a sărutat pe obraz. Sărutul, fiind intens şi cuprinzător, i-a lăsat o pată de căldură pe obraz. Şi ca să nu-i piardă efectul, Ruzzante a urmărit spectacolul în continuare cu palma ţinută pe locul afectat. Dar n-a fost numai atât. El a revenit şi la alte ediţii ale festivalului de teatru pentru a întâlni alte surprize. Nu se ştie dacă şi-n ce împrejurări alte surprize i-au survenit sau dacă imaginarul i-a funcţionat din plin.

Este ştiut doar că fictivul, umezit de atâtea întâmplări şi stări ca un ţesut de esenţă, poate da la iveală nespusul, bucurând clipa. Ruzzante a înţeles că festivalurile de teatru, fie naţionale, fie internaţionale, aşează spectatorii în comunicare. Important pentru un spectator este să-ncerce o atingere în păreri cu altul, nu o combinaţie în păreri. Altfel, diferenţele s-ar şterge, iar însemnul de unicat ar păli. Ceea ce i-ar pune pe cei din anturaj în situaţia să se considere parteneri insuficienţi. Şi pentru a evita vreun „bluff” în comunicare, precipitat cum se ştia comise asemenea gafe de vorbire, Ruzzante, în linişte, se gândi să pună în relaţie doi termeni şi, apoi, formulă enunţul: Medicul şi Actorul trebuie căutaţi; dacă Medicul vindecă trupul şi-l bucură, Actorul vindecă sufletul şi-l încântă.

***

Şi pentru că punerea în relaţie a doi termeni total opuşi părea să-i fie banală, Ruzzante se gândi să pună în relaţie două sintagme total opuse. Iată ce notase el, într-un asfinţit de soare din pădurea Mägendorf, despre „fiinţa interogativă” şi „fiinţa ludică”!

Un prezent se poate face prin procesul interogării. Un prezent se poate face şi-n miracolul scenic prin starea de manifestare a jocului în acel „acum şi aici”. Cel ce adresează o întrebare este determinat de o mişcare interioară din îndemnul de a afla ceva, a şti ceva despre o anume situaţie sau întâmplare. Cel ce rosteşte vorbele în scenă este determinat de starea din el, de pornirea de a spune ceva, prefăcându-se că ştie ce spune despre o anume situaţie sau întâmplare, deşi s-ar putea să nu ştie. „Interogarea este vrere-de-a-şti”, spune Heidegger. Dublat de voinţă, cel ce întreabă este scutit de oscilaţii sau întârzieri. „Ţinuta interogativă” îi pune „hotar” la indecizii şi, prin urmare, lipsit de extreme, va acţiona curajos şi consecvent potrivit unui erou al gândului. Situat în spaţiul său de expresii afirmative sau negative, deşi unele pot fi interogări, cel ce face jocul pe scenă nu renunţă la oscilaţii sau tânguiri. Ţinuta ludică, deşi nu-i pune „hotar” indeciziilor, dar îl obligă să aleagă una dintre extreme, îndeamnă actorul să acţioneze curajos, întemeind personajul, adică eroul. În cel ce întreabă va birui gândul spre bucuria fiinţei întrebătoare care stimulează voinţa de a ieşi dintr-un „luminiş ocrotitor” şi, îndeobşte, mulţumitor. În cel ce joacă va birui afectul şi intelectul, inspirând fiinţa ludică, adică voinţa de a ieşi dintr-un „cotlon ocrotitor” şi, îndeobşte, suficient sieşi. Pasul făcut în felul unei îndrăzneli, ceea ce înseamnă abatere de la firesc, provoacă saltul în ceva neştiut, nesigur şi fără preţ. Abia prin tatonarea locului în care se intră, devin funcţionale posibilităţile celui ce întreabă, dar şi rezistenţele fiinţei întrebătoare. Locul poate întinde capcane, amăgind înţelesul sau stopând cunoaşterea când s-ar proba cuprinderea locului de la sine, în voie şi nu pe măsura asistată de raţional. Intrarea în personaj, pe traseul unei aventuri, însemnând desprinderea de concret, dar iluminând concretul, îi provoacă actorului saltul în ceva prospectat, ambiguu şi fără de arginţi. Abia prin făţuirea personajului intră în acţiune înzestrările celui ce joacă, dar şi înfruntările fiinţei ludice. Personajul în nedefinirea sa poate acapara precum o cavitate fără ecou, siluind afectele sau umilind intelectul, când animarea s-ar face de la sine, instinctiv şi nu pe măsura fluenţei dintre suflet şi gând. În absenţa raţionalului, ştirea va fi lipsită de consistenţă, de adâncime. Şi-n ciuda efortului făcut la întemeierea unei întrebări cu orizont, ştirea va rămâne o simplă informaţie care se va pierde sau va fi uitată, deoarece nu va fi preluată ca un reper în cunoaştere, inspirând învăţarea. În cel mai fericit caz va consola până la un punct mulţumirea de sine. Insuficient modelată de relaţia suflet-gând, starea personajului pierde în adâncime şi-n intensitate. Şi-n ciuda efortului încercat la fixarea unei trăiri de expresie, starea personajului va regresa într-un suflu de imagine care se trece precum o adiere de vânt sau se uită pentru că nu duce la configurarea personajului ori la atingerea unui moment nodal al jocului. Oricum, poate lăsa impresia unui joc lejer.

Procesul interogării este precum ludicul scenic, „aici şi acum”, adică o şedere elaborată în prezent. Intensitatea trăirii, care se vrea trecătoare şi-n schimbare de ritm în teatru, face ludicul scenic perisabil, dar emotiv, aşezând ceva în privitor, dacă nu chiar lucrându-i memoria. Ori procesul interogării, ce duce la ştire prin plonjarea în adevăr, admite dobândirea de cunoştinţe care, prin cumul, se-nsoţesc într-o ştiinţă. Cum ştiinţa face posibilă învăţarea, deci asimilarea de noi cunoştinţe, învăţarea, ca un proces interimar, va şlefui alte interogaţii într-un joc al prezentului continuu, necondiţionat şi fără eschivări, având în invizibil aceeaşi propulsie care face ludicul scenic spontan şi atractiv. Ştiinţa n-ar avea semeţia verticalităţii, dacă în fictiv nu şi-ar proba prefigurările.

Ruzzante n-apucă să tragă toate concluziile şi să pună punct formulărilor sale, când simţi pe umeri picături de răşină. Şi deşi înţelese că se afla sub un copac plin de vieţuitoare adunate la masa de seară, lui Ruzzante îi veni greu să se ridice. Îl apăsa ţesutul spongios al fictivului.

Nicolae HAVRILIU

1045

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.