(Dez)amăgit de Dumnezeu*

Share Button

Amăgire – dezamăgire. Necesitatea numită MIRACOL

Sunt două cuvinte apropiate, făcând parte din aceeaşi familie. Primul înseamnă a fi înşelat (în aşteptări), păcălit. Iar celălalt, să fii decepţionat de ceva/cineva, deziluzionat. Desigur, deziluzia presupune o iluzie prealabilă, iar iluzia e un fel de autoînşelare. Ne putem aşadar amăgi singuri sau unii pe alţii, putem eşua în relaţii. Dar – pentru un credincios practicant – este destul de greu de acceptat gândul dezamăgirii de Dumnezeu, când El concretizează tocmai ideea de stabilitate şi armonie, de echilibru. („În El nu e schimbare, nici umbră de mutare”.) Cu toate acestea, în viaţa practică de credinţă, în urma unei lovituri puternice, tot mai mulţi oameni se arată astfel, se simt înşelaţi în aşteptări, dezabuzaţi.

Dezamăgirea provoacă derută, nesiguranţă şi teamă – când simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare: ai vrea să te agăţi de ceva şi nu mai găseşti nimic, nici paiul acela proverbial de care se leagă omul aflat pe punctul de a se îneca. Te simţit trădat, nesocotit – total neglijat. Vom încerca să prezentăm argumentele cărţii lui Yancey, începând cu cele contra, terminând cu cele pro. Dar pentru aceasta e necesară o minimă prezentare a autorului. Redactor la faimoasa revistă creştină „Christianity Today”, Philip Yancey a lansat pe piaţă o serie de titluri răsunătoare, multe din  ele traduse şi publicate de Editura Kerigma din Oradea (sau de alte edituri): În căutarea Dumnezeului nevăzut, Unde este Dumnezeu când sufăr, Zvonurile altei lumi etc.

Nevoia minunilor a însoţit omul de-a lungul întregii sale istorii. Omul a crezut totdeauna în minuni, le-a cerut şi le-a provocat, dar realitatea istorică dovedeşte că acestea nu l-au ameliorat, nu l-au făcut defel mai credincios şi mai bun. Să luăm (alături de autorul cărţii) exemplul poporului Israel străbătând deşertul la ieşirea lui din Egipt. După cele 10 miracole care au determinat eliberarea lor, au urmat tot atâtea răzvrătiri: poporului în faţa căruia s-a despicat miraculos Marea Roşie, pe care au traversat-o ca pe uscat, mereu îi lipsea câte ceva: ba hrana, ba apa, ba petrecerile… Îşi aduceau aminte mereu de peştii, castraveţii şi prajii pe care îi aveau în robia egipteană (nu şi de muncile grele, istovitoare, de şfichiul biciului: bătăi, umilinţe, opresiuni.

„Pâinea din cer” (numită mană) devenise greţoasă şi prea săţioasă, ei voiau diversitate în regimul alimentar. Dacă ar fi fost credincioşi – sau batăr inteligenţi – şi-ar fi dat seama că situaţia nu va dura; ar fi strâns din dinţi, „strîngând cureaua”… Dar aşa, cele 40 de zile necesare traversării deşertului s-au transformat în 40 de ani, ani în care trebuia să treacă la cele veşnice întreaga veche generaţie a cârtitorilor. Iar carnea pe care au primit-o sub forma unui stol imens de prepeliţe le-a stat în gât şi, alterându-se, i-a îmbolnăvit. Poporul lui Dumnezeu primise repetate dovezi ale dragostei şi puterii dumnezeieşti, dar cu toate acestea erau dezamăgiţi de El. Ba încă, din ce în ce mai decepţionaţi,  s-au revoltat în mod repetat, după ce mai întâi au „cârtit” pe la colţuri…

După Moise – Ilie şi Elisei au continuat seria minunilor exemplare, extraordinare. Ilie face o demonstraţie de forţă în faţa întregului norod: atrage foc din cer peste jertfa pregătită de el pe altarul din Carmel, fapt care determină poporul Israel să se întoarcă de le idoli la Dumnezeul adevărat Iehova – Dumnezeu lor de care uitaseră. Şi, văzând că etalarea spectaculoasă a puterii Sale divine nu dă rod (ba devenise chiar contraproductivă, evreii se „săturaseră” de minuni!), Iehova recurge la puterea Cuvântului-martor. Atunci intră în scenă Isaia şi Ieremia, Ezechiel şi Daniel şi ceilalţi profeţi, care proferează  ameninţări. Cuvântul, chiar dacă nu-şi va face întotdeauna efectul scontat, poate servi de mărturie împotriva celor cărora era destinat: unui popor încăpăţânat, „tari la  cerbice”. Dar nici atunci Dumnezeu nu i-a abandonat, ci doar i-a avertizat: „Ţi-am pus în faţă viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti!” (E uşor de remarcat faptul că, în dragostea lui de Tată, le oferă şi soluţia: le dă sugesia supravieţuirii din faţa oricărui dezastru pedepsitor, care venise peste ei binemeritat.) Profeţii, mari sau mici – în funcţie de mărimea cărţii scrise de ei – şi printre ei în mod deosebit Ieremia, cel supranumit „prorocul lacrimilor” se lamentează de soarta poporului, soartă pe care de altfel singur şi-o alesese. La fel ca Iov, profeţii se arată şi ei dezamăgiţi de un Dumnezeu care, ca răspuns la fărădelegile lor le administrează pedepse: îi bate şi „uită” de ei (Deus otiosus) decenii întregi, poate secole. Ei iau reacţia Suveranului drept acţiune duşmănoasă…

Război cu un Dumnezeu nevăzut

În Vechiul Testament, Iehova „al Oştirilor” se prezenta în faţa evreilor în epifanii îngrozitoare. Muntele Sinai scăpăra de tunete şi fulgere, poporului i s-au pus limite de înaintare (comparabile cu nişte cordoane ale poliţiei). Singur Moise se întâlnea cu Dumnezeu „faţă în faţă” pe munte sau în Cortul Întâlnirii. Poporul avea şi el prilejul să contemple priveliştea dumnezeirii în misteriosul stâlp de nor sau de foc. Dar Iehova nu permitea reprezentării zoo- sau antropomorfice: celebrele statui idoleşti ale celorlalte popoare. În anul 586, la dărâmarea primului Templu, soldaţii babilonieni intraţi în Sfânta Sfintelor (altar) să-l jefuiască – ca apoi să-l ardă din temelii – , primul gest pe care l-au făcut a fost să străpungă aerul cu suliţele, în nădejdea că-l vor ucide pe Zeul nevăzut al evreilor. (Nu ne putem abţine să facem o asociere de idei cu cosmonauţii primului zbor spaţial sovietic: ei au încercat să-l localizeze/vizualizeze în spaţiu pe Dumnezeu,  declarând la întoarcere că nu li s-a arătat.  De unde au tras concluzia că El nu există!)

Arătările lui Iehova au fost rare şi mai degrabă simbolice: lui Ilie i se arată într-un susur blând, lui Moise în deşertul Madian ca o „minge” de foc: o tufă (rug) de nestins, din care răzbate o Voce. Aceeaşi Voce care i se revelează şi lui  Iov din Mijlocul  furtunii, iar patriarhul o ia ca pe o viziune:  „urechea mea auzisede tine,  dar acum ochii  mei  Te-au văzut…”(Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm ce şi cât din Fiinţa divină percepuse marele om al credinţei, cunoscut ca mare  suferitor, reprezentant de vază al întregii speţe umane.)

Dezamăgit de Dumnezeu este şi un alt profet proverbial, Iona cel înghţit de balenă (chit). El ştiuse că un Dumnezeu ca al lui, bun şi îndurător, va face de prisos deplasarea sa până în cetatea Ninive, adică îi va ierta când se vor pocăi. Aproape că îi reproşează acest lucru şi se supără pe Dumnezeu că i-a iertat  pe duşmanii poporului său. Numai că nu zice ţi-am spus eu Ţie să nu mă trimiţi degeaba...! Dar iată cum se exprimă: „Ah, Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când încă eram în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur (evit) fugind în Tars. Căci ştiam  că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare…” (Iona 4:2).  Dar în toate aceste dezamăgiri, oamenii: regi, profeţi sau preoţi, popor de rând nu şi-au pus niciodată întrebarea dacă şi Dumnezeu ar putea fi dezamăgit, la rândul lui, de ei învreun fel!

Cu un zeu – făcut vizibil printr-o reprezentare în aur, argint, lemn sau piatră – te maipoţi război, şi ne aducem aminte de gestul lui Ghedeon care l-a „ucis” pe Baal întemplul său; sau de Avram, cel din legendă, care a făcut la fel cu idolii tatălui său în Ur. Dar când ai înainte un Dumnzeu nevăzut, puternic, răzbunător, care nu „suferă”, nu poate tolera păcatul?… Atunci nu-ţi rămâne decât să strigi la El, ca Iov, să te revolţi (fără a te răzvrăti), în nădejdea că într-o zi ţi se va înfăţişa cumva, în vreun fel – sau înfăţişare. Philip Yancey în cartea sa aduce în faţă câteva studii de caz, oameni din anturajul său, care consideră că ar avea motive să-i reproşeze ceva lui Dumnezeu. Să se lase pradă sentimentului reconfortant al dezamăgirii de cineva mai mare ca ei. Dar cărţile profeţilor biblici conţin suficiente răspunsuri ale lui Dumnezeu la îndrăzneţele întrebări ale oamenilor; – oameni care sunt liberi să spună orice, în  suveranitatea Lui, El rezervându-Şi dreptul să nu le răspundă. Dumnezeu nu se simte obligat să  dea socoteală omului de planurile Sale, care sunt total diferite de ale lui, tocmai la polul opus: „Căci cum sunt de departe cerurile de pământ, aşa sunt de departe gândurile mele  de gândurile voastre, planurile Mele de planurile voastre!”

Câteva aprecieri despre tăcerea „vinovată” a lui Dumnezeu

În problema dezamăgirii de Dumnezeu, trebuie să răspundem (zice Yancey) la trei întrebări: Este Dumnezeu nedrept?Tace El – Se ascunde de noi?… Când profeţii se plângeau de tăcerea unui  Dumnezeu care „se ascunde” de ei, Iehova nu-i contrazicea. Le dădea dreptate, formal, dar le arăta totodată poziţia Sa: cum se explică divina espectativă. După spectaculoasele Sale apariţii personale, prin miracole nemaivăzute şi nemaipomenite, Dumneezeu alege metoda consemnărilor scrise, care puteau fi nu doar relatate din generaţie în generaţie, ci re-citite şi reactualizate. Aşa se explică faptul exemplar, memorabil, că poporul sfânt a „redescoperit” în repetate rânduri Cartea Legii, uitată şi prăfuită prin vreo anexă a Templului – cum ai găsi în bibliotecă o carte înţesată de praf, căzută în spatele unui raft.

În Biblie există o carte întreagă plină de lamentaţii: Plâgerile lui Ieremia. Dar nu se lamentează doar oamenii – Dumnezeu Însuşi are numeroase motive să se plângă de poporul Său. Ca un iubit înşelat, El iese deseori din tăcere, adresându-Se oamenilor cu îndemnuri care sună ca un duios lamento: „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea. Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” În toate aceste situaţii, Dumnezeu este de fapt cel dezamăgit şi trădat (iată mesajul transmis de prorocul „mic” – dar puternic – Osea); iar poporul Israel este de fapt trădătorul, dedându-se la idolatrie. Profeţii dau glas dezamăgirii colective produse de Dumnezeu, acuzându-L de nepăsare şi de tăcere, dar când Dumnzeu vorbeşte, El Îşi dezlănţuie „frustrările” provocate de om: sentimente înăbuşite secole întregi – secole de neascultare şi imoralitate neruşinată. În faţa Lui, închinarea la idoli este „curvie”, infidelitate spirituală, păcatul cel mai grav de care se putea face vinovat un om; de care se făceau vinovaţi evreii antici.

Dumnezeu i-a dat omului libertatea alegerii, nu Şi-a propus să-l controleze şi să-l condiţioneze ca pe-un robot. Dar această libertate s-a întors împotriva Lui, L-a legat la mâini şi la picioare. El nu mai poate nici să-i înlăture, să-i suprime (cum a făcut la Potop sau în deşert cu generaţia răzvrătită), dar nici să-i lase nepedepsiţi. Aşadar, se află în dilemă, fiindcă nu-Şi poate lua gândul de la o omenire infidelă, în care a inevestit foarte multe speranţe; dar nu poate tolera nici păcatul. Şi atunci Îşi exercită prerogativele, instinctul Său de dreptate, aplicându-le corecţii repetate. Cursul lucrurilor este următorul: poporul se îndepărtează, se prostituează spiritual cu zeii popoarele vecine, Iehova îi pedepseşte, ei se căiesc pentru o vreme şi se întorc la El; ca apoi s-o ia iarăşi de la început… Iar ciclul acesta s-a repetat pe tot parcursul istoriei umane, nu doar cu evreii, ca popor ales, ci  cu omenirea întreagă.

Iehova: Tată şi îndrăgostit. Familia dezmembrată

În toată Scriptura, Dumnezeu se prezintă în două ipostaze: de Părinte şi de „îndrăgostit”. Ca Tată, este profund îndurerat de atitudinea fiilor neascultători (vezi, printre altele, Parabola Fiului risipitor); iar ca iubit Îşi clamează situaţia ingrată de Soţ înşelat. Îndrăgostit de o omenire infidelă, El este „legat la mâini şi la picioare”: spre deosebire de noi, contractul „nupţial” din partea Lui trebuie, chiar unilateral, respectat. El fiind statornic, credicios şi constant în credinţă, se vede nevoit să ne accepte aşa cum suntem, aplicându-ne corectările de rigoare. Este binecunoscută metafora Bisericii ca Mireasă  a lui Hristos – şi, în completare lumea ca „iubită” a lui Dumnezeu-Tatăl: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică – Ioan 3:16, verset considerat ca rezumat sau esenţă a Evangheliilor.

Nici în calitate de părinte de fii nu are o situaţie mai uşoară.  („Căci în lumea aceasta cel mai greu e să fii/ Nu copil de părinţi, ci părinte de fii!”, spunea într-un poem antologic aşa de sensibil multhulitul A.P. Dumnezeu se află în situaţia ingrată a unui părinte frustrat, ai cărui copii au luat-o fiecare pe căi greşite: unul se droghează, umblă beat de dimineaţa până seara, altul şi-a luat lumea în cap solicitându-şi partea de avere… „Soţia” l-a părăsit pentru altul – sau alţii – iar acum, ca şi când nu era de ajuns, l-au dezamăgit şi copiii! )

În calitatea noastră de creştini, urmaşi ai lui Hristos şi fii ai lui Dumnezeu, lumea este cu ochii pe noi, Îl judecă pe El după purtarea noastră. Vrea să vadă  dacă reflectăm ceva din caracterul lui sfânt şi divin. Cu alte cuvinte, El, Creatorul Şi-a încredinţat reputaţia creaţiei Sale, mai bine zis, acelei părţi care Îl reprezintă. V-aţi gândit vreodată la aceasta: noi, creştinii, suntem ambasadorii Lui în faţa întregii umanităţi şi chiar a întregului univers. Imperfecţiunile bisericii Sale universale Îi sunt imputate lui Dumnezeu. Satan ricanează: numai de atâta ai fost Tu în stare?… Acesta este un aspect dureros al dezamăgirii lui Dumnezeu. Dar mai există câte-o  împrejurare, ca episodul Iov, când Dumnezeu triumfă şi se mândreşte cu noi în faţa puterilor nevăzute.

Cel mai acut sentiment uman pare să fie independenţa. În sinele său, fiecare om îşi doreşte să fie liber – să-şi facă de cap… Dar relaţia cu Dumnezeu presupune o dependenţă benefică (poate că interdependenţă ar fi cuvântul potrivit). Aşa cum un copil depinde de părinţii lui până la maturitate – ba chiar toată viaţa – aşa depindem noi de Dumnezeu. Dacă vorbim de îndrăgostiţi, în cazul lor situaţia se inversează. Deşi pe deplin liber ca individ, îndrăgostitul alege să se supună de bună voie, chiar îi place să depindă de persoana iubită. Acest lucru Îl caută şi Dumnezeu de-a lungul istoriei, pe care îl aşteaptă  de la noi. El nu-şi doreşte ascultarea servilă a unui copil, ci alegerea unui îndrăgostit.

Dacă Vechiul Testament aducea în faţa omului un Dumnezeu vizibil, puternic şi manifest – care Îşi manifesta din plin prezenţa – în epoca prezentă, a Noului Testament, El alege să se retragă  într-o aparentă espectativă. Zic „aparentă” fiindcă de fapt Dumnezeu în epoca actuală este mai aproape de noi ca oricând, prin întruparea Fiului Său şi prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Aparent, s-a pierdut dovada clară şi evidentă a prezenţei lui Dumnezeu în lume, manifestările Sale vizibile (vizibile într-o oarecare măsură… „Că nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, L-a făcut de cunoscut”). Toate dezamăgirile posibile pe care ni le cauzează Dumnezeu sunt temporare, permanentă este doar credincioşia Lui. Iar credincioşia, dacă trebuie să ne explicăm, e o credinţă constantă, necondiţionată; nedescurajată de condiţiilevitrege sau de infidelităţile noastre.

Una din marile confuzii în chestiune este faptul că noi Îl confundăm pe Dumnezeu cu viaţa noastră pământească. E adevărat că El a zis „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, dar să nu pierdem din vederea majuscularea: El reprezintă Viaţa eternă şi ideală. Noi zicem „viaţa ar trebui să fie dreaptă, fiindcă Dumnezeu este drept” (unul din argumentele forte ale cărţii); şi nu zicem rău, fiindcă „a trebui” nu este totuna cu a fi. Aceasta este şi sursa perpetuă a dezamăgirii de Dumnezeu, diferenţa dintre aşteptările noastre, deziderate şi idealuri, şi realitatea fizică/faptică a vieţii de zi cu zi.

„Unde  este Dumnezeu când sufăr?”, „De ce permite un Dumnezeu bun răul din lume?!” sunt întrebări justificate, dar banale din punctul de vedere al credinţei. „El este în tine, cel care suferi, nu în ceea ce ţi-a produs suferinţa”, răspunde cu tact şi înţelepciune un teolog (Paul Brand). Iar răspunsul la cealaltă întrebare este şi mai la îndemâna bunului simţ: Dacă Dumnezeu n-ar permite răul (pe care nu El îl creează, ci doar îl tolearează) n-ar mai exista liberul arbitru şi nici termen de comparaţie. Este situaţia îngerilor, care n-au voinţă liberă, ci doar condiţionare; nu suferă – nu ştiu ce sunt lacrimile – ci numai se bucură. Pe ei Dumnezeu nu-i poate dezamăgi (cu o excepţie notabilă: Satan care… dezamăgit de faptul că nu el conduce Universul a organizat o răzmeriţă în cer).

O altă explicaţie bună şi logică referitoare la prezenţa răului şi a nedreptăţii în lume, cauzând dezamăgirea de Dumnezeu, se află în Cartea Iov. Foarte multe lucruri în univers se petrec în spatele cortinei, înafara razei noastre de vizibilitate. Noi nu avem toate datele problemei, acea necesară vedere panoramică. Aceasta implică anumite hotărâri şi acţiuni pe  care noi nu le vedem (Iov nu ştia de „pariul” pus pe capul lui, discuţia „interplanetară” dintre Dumnezeu şi Satana). E nevoie de multă – sau de o mare – credinţă spre a crede, a fi siguri că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, nici chiar în cele mai dificile sau negre momente ale vieţii.

Cei mai puţin dezamăgiţi de El sunt ateii, fiindcă ei nici nu au aşteptări sau pretenţii în ce-L priveşte. Şi iată concluzia cărţii analizate de noi, pe marginea căreia am făurit aceste glose: „Este greu să trăieşti fără nicio certitudine… Alternativa dezamăgirii cauzate de Dumnezeu pare să fie dezamăgirea pricinuită de lipsa lui Dumnezeu”. Nu degeaba cineva, un înalt spirit modern, a făcut această afirmaţie cutremurător de exactă: Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat. Omul are înscris în codul lui genetic nevoia de a se închina, a se supune cuiva mai mare (despot luminat– dictator – zeu), dar Şarpele în Grădina Eden i-a pervertit această înclinaţie, dându-i iluzia independenţei orgolioase. Vă aduceţi aminte de filmul „Cineva acolo sus mă iubeşte”?…

Ei, făcând aplicaţie la problema noastră, putem spune aşa: există CINEVA acolo Sus care „ne poartă sâmbetele”, căruia  Îi pasă de noi! Vasăzică: în acest univers vast, imens, ne bagă şi pe noi cineva în seamă. Ne urmăreşte evoluţia pământească, nu ca un spion răutăcios („ia să vedem ce prostii mai făcuse şi ăsta…, asta e treaba Nefârtatelui!), ci spre a ne sprijini paşii la caz de nevoie. Mai mult decât atât, acel Cineva ne iubeşte, se poartă ca un îndrăgostit căruia i-ar plăcea să întemeieze o relaţie cu noi, ca specie şi indivizi în parte; nu că n-ar putea trăi fără noi, nu s-ar putea descurca fără răspunsul nostru la dragostea lui. Dar El, cel afectat de alterarea Creaţiei Lui înaintea Potopului, de neascultarea mereu repetată a  poporului ales, Îşi doreşte o relaţie permanentă cu creatura mâinilor Sale. Dar, când va reveni El, „va mai găsi credinţă pe lume”?… Sau o armată de răzvrătiţi şi dezamăgiţi, care au uitat tot binele pe care El ca Tată li l-a făcut!

Remus Valeriu GIORGIONI

  • Philip Yancey, Dezamăgit de Dumnezeu (trei întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte să le pună cu voce tare), Editura Kerigma, Oradea, 2007.

 

 

203

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.