Despre ura literară şi unirea scriitorilor

Share Button

Mocnind de multă vreme în viaţa literară românească, ura a explodat odată cu scandalul Breban – Liiceanu – Patapievici, după ce, la începutul anului, s-a manifestat cu amploare faţă de Gabriel Chifu şi conducerea USR. Sunt scandaluri la vârf, cum se spune.

Unii s-au ridicat împotriva lui Breban, alţii i-au luat apărarea. Grupările şi revistele literare au luat şi ele poziţie. Dar despre scandalurile mărunte şi ura din grupările din provincie nu vorbeşte nimeni. Cum nimeni nu vorbeşte nici despre duşmăniile literare din alte ţări.

Ura, acolo, nu diferă cu nimic de cea de la noi, iar scandalurile nu sunt nici mai multe, nici mai puţine. Aflăm din articolul lui C. Stănescu, din Cultura nr. 24, că în Franţa, spre exemplu, a apărut, în 2009, la Flammarion, o antologie a duşmăniei literare: Une histoire des haines d’écrivains. De Chateaubriand à Proust, alcătuită de Anne Boquel şi Etienne Kern, tineri profesori de la Sorbona.

“Măsura urii şi a formelor de răzbunare pe care invidia, gelozia, vanitatea ori diferenţa de viziune şi de opinie le pot lua, notează C. Stănescu, ne este dată, în respectiva antologie de la Paris, de un mare poet, Louis Aragon, care a „pălmuit“, nu doar doctrinar şi simbolic, ci „fiziceşte“ un mort ilustru proaspăt decedat, marele scriitor Anatole France.

Pălmuirea“ marelui mort a continuat şi s-a înteţit şi după înhumare: a apărut o broşură colectivă plină de calomnii şi invective menite să-l „linşeze“ pe scriitorul deja mort”. Iată că lumea literară e la fel peste tot. Dar dacă în Franţa, de pildă, asemenea manifestări ale urii nu afectează câtuşi de puţin universalitatea culturii franceze, la noi, care ne dorim promovarea literaturii române în exterior, nu dă bine, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă.

Şi apoi, ce am avea noi de împărţit? Provincialismul literaturii noastre? Ignorarea ei? Anonimatul? Mie îmi este clar că numai prin unire vom reuşi să răzbatem în marea literatură. De aceea ne-am şi dorit ca această revistă să fie una a unirii scriitorilor din România.

Din câte cunosc, se pare că scriitorii români din străinătate au învăţat să se comporte altfel, sunt mai uniţi, cred, decât cei din ţară. Noi de ce nu putem fi? Un scriitor mare, un adevărat scriitor nu poate fi rău, pentru că răutatea întunecă mintea, împiedică evaluarea corectă a lumii din jur şi blochează drumul spre adevărurile esenţiale, care nu pot fi descoperite decât prin iubire. Gândiţi-vă la asta!

Nicolae SILADE

1 Comment

  1. Aş fi curios să citesc modul cum tratează, în cartea lor, cei doi profesori sorbonarzi problema urii. Şi iată de ce, cred că e posibil ca la mijloc să fie vorba de un malentendu. Ura, ca şi iubirea, gelozia, teama etc. sunt sentimente: ne-o spune răspicat psihologia. Or, sentimentele, o ştim tot de acolo, sunt iraţionale prin definiţie. Nu poţi să-ţi propui să iubeşti sau să urăşti pe cineva,cu acelaşi program ca pentru orice altă activitate fezabilă. Adică poţi să-ţi propui, dar e improbabil că vei reuşi. Ura, la care se face referire mai sus, e cam altceva, căci dacă ar fi un sentiment în adevăratul înţeles psihologic al termenului, ar fi chiar scuzabilă. Fiind ceva iraţional, nu poţi controla, deci nu eşti, practic, culpabil, de starea respectivă. Însă, după bunul simţ comun, ceea ce se numeşte „ură”, în astfel de cazuri, ţine de ceva cât se poate de raţional, e o activitate conştientizată de a demola un rival, de a-l pune în situaţii dificile, de a-l sabota la modul inteligent etc. În final, eu înţeleg aici cuvântul „ură” ca pe o figură de stil, iar nu în accepţia denotativă a termenului. De asta spun că m-ar interesa cartea Une histoire des haines d’écrivains, să văd cum e tratată problema de către specialiştii care s-au ocupat de acest subiect.

Leave a Reply

Your email address will not be published.