Despre universul liric al Ramonei Băluțescu

Share Button

Nicolae Silade

Prin  volumul ”Fragilitate”, Editura Emma, Cluj, 2015, Ramona Băluțescu ne dezvăluie un univers liric greu de cuprins în cadrele generaționiste, tocmai pentru că acesta, la fel ca universul fizic sau metafizic, este atât de divers încât poate fi văzut și descris în nenumărate feluri: „Aș putea să scriu o mie de lucruri/ Despre mîinile tale,/ Dar n-o fac,/ Ca să nu te sperie/ Cît de multe se văd/ Printr-un gemuleț atît de îngust.” (Geamul mîinii). Dar în diversitatea lumii exterioare Ramona Băluțescu caută centrul, pe care îl descoperă în chiar complexitatea sinelui, pe care și-l dorește ignorat, dacă nu de-a dreptul tăinuit: „Nu mă băga în seamă”, pentru că timpul personal este văzut nu ca un titan, ci ca un dat firesc, un lucru simplu ca toate celelalte, o adiere de vânt prin timpul universal: „Ți-am spus că timpul trebuie să treacă și el cumva,/ Ca vara lucrurilor,/ Ca toamna lor,/  Să vină aplauzele și băutura de după lăsarea cortinei./ Cu fiecare rînd ce-l scriu/ Sînt tot mai pașnică,/ Tot mai bătrînă,/ Tot mai cu teamă de ridicol,/ Și mă prefac că meseria mea de bază e scrisul/  Cînd eu nu voiam decît să iubesc.” (Parcă mai vorbiserăm despre timp). Vedem aici și devenirea și salvarea prin scris, liniștea mult căutată, deși autoarea este convinsă că numai iubirea rămâne din tot, că numai prin iubire rămânem și numai prin iubire ne înălțăm: „Sîntem/ Atîta de puțin,/ Pentru doar cîteva primăveri răsfirate,/ Apoi pentru toată nefiirea./ Ce ducem cu noi, din povestea scurtă?/ Binele făcut altora, tot./ Și, dacă am avut mult noroc,/ Cîte-o iubire,/ Și doar dac-am avut și mai mult noroc,/ O iubire iubită/ Și dinspre capătul celălalt. (Boccea pentru ducere). În ceea ce privește receptarea critică, Ramona Băluțescu nu are de ce să își facă probleme atâta timp cât scrisul său este autentic, deasupra curentelor și generațiilor, cum spuneam mai sus, capabil să atragă cititorul prin versuri surprinzătoare: „și pare/ Că însăși viața îți este mare,/ Și grea de purtat”; „Și-mbrățișarea mea îți este cu două numere mai mare,/ Ea însăși din altă lume, ea, singura plenara, vasta./ Ea – singura de refuzat,/ Ca să doară/ În doi, separat.” (În coconul de lînă gri). Ne permitem, în această sumară prezentare, în loc de final, să ilustrăm cele mai sus spuse cu două poeme din volumul ”Fragilitate”.

Aș fi vrut să-mi mîngîi fața

Aș fi vrut să-mi mîngîi uneori fața.
Uite, mai am 4263 de zile de trăit.
Unsprezece ani și jumătate.
Plec uneori pe drumuri lungi,
În zile și nopți istovitoare,
Nu e martie dar aș fi vrut așa de mult un mărțișor –
Mîngîierea ta.

Despre cifrele noastre

Trăiam magistral,
La capătul zilei,
La capătul nopții,
La capătul orașului,
Și singurul meu autobuz spre centru era dragostea ta
– adică a mea pentru tine –
În care urcam doar pe scări,
Fără bilet,
Cu abonamentul de studentă tîrzie,
De dincolo de 40 de ani
De pe la 35.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.