Despre simplitate, în filosofie şi poezie

Share Button

Îmi place să gândesc, dar mult mai mult îmi place să mă gândesc. Să mă gândesc, adică, pe mine însumi. Spre a mă cunoaște și a mă stăpâni. Iar pentru asta nu am nevoie de niciun sistem filosofic și nici de limbajul elevat al vreunui erudit.

Îmi ajung versurile unui poet care are ceva de spus, pentru că poetul, după părerea mea, ajunge mai repede la cunoaștere și mai degrabă prin har decât prin studiu, iar ceea ce are de spus spune simplu și frumos, cu talentul care a fost înzestrat. Nu complică lucrurile, cum fac filosofii, ci le spune simplu, într-un limbaj accesibil tuturor.

De la „Glossa” lui Mihai Eminescu până la „totul e simplu, atât de simplu încât devine de neînțeles” al lui Nichita Stănescu sau până la „lecția mea: o tu simplitate plină de respect” a lui Virgil Mazilescu, este evident că poetul le-a luat-o înainte filosofilor și, mai mult decât atât, a descoperit simplitatea aceea a zicerii de care nu sunt în stare gânditorii de profesie.

Că există și o simplitate a lumii, e adevărat, e foarte adevărat, dar ea este greu de înțeles de către trăitorii în lume, care complică lucrurile la nesfârșit. Spuneam mai sus că vreau să mă cunosc pe mine însumi și să mă stăpânesc pe mine însumi.

Da, pentru că numai prin stăpânire de sine se ajunge la cunoaștere de sine, iar cunoașterea implică autostăpânirea. Cel care se stăpânește pe sine nu poate fi stăpânit de alții. Atinge acea stare de liniște interioară pe care nimeni și nimic nu i-o tulbură. Pentru că liniștea sa nu vine din afară, vine din lăuntrul său.

Cel care se stăpânește pe sine nu se mai lasă dus de val, începe să devină stânca. Începe să înțeleagă că nu e nimic de înțeles. Începe să înțeleagă că însuși faptul de a gândi este un dar, un miracol, cum sunt vederea, auzul și celelalte simțuri care alcătuiesc această minune pe care o numim viață.

Dar cel care se cunoaște pe sine și se stăpânește pe sine devine cel mult un ascet desăvârșit. Pentru a accede la desăvârșirea ființei sale nu mai are nevoie decât de un singur lucru, Iar acel lucru este relația pe care o cultivă cu Ființa, cu Dumnezeu dacă vreți, prin speranță, credință și iubire. Mai ales prin iubire, pentru că ea, cum spune Dante, „mişcă sori şi stele”.

Nicolae SILADE

 

929

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.