Despre postumanismul postum şi alte „isme”

Share Button

Se discută la noi, în ultima vreme, din ce în ce mai mult, despre postumanism, un termen care prin alte părți a fost deja abandonat tocmai de către cei ce l-au generat și dezbătut vreme îndelungată. Ca și în cazul postmodernismului însă, noi îl adoptăm și îl (re)aducem la ordinea zilei, ca și cum ar fi de importanță capitală pentru omenire.

În totală desincronizare cu trendurile lumii de azi și asociat altor isme depășite (fracturismul, utilitarismul, performativismul, deprimismul, confesionalismul, mizerabilismul, vizionarismul, personalismul, minimalismul, neoonirismul, textpresionismul, neoruralismul etc., etc.) sau unor post-uri la fel de perimate (post-istoricul, post-tragicul, post-secularul, post-ironicul, post-ideologicul, post-realismul etc., etc.), dar analizat în relație cu trans-umanismul sau anti-umanismul, termenul în sine nu definește nimic, nu explică nimic și nici nu poate fi explicat câtă vreme omul și nu post-omul este cel care l-a pus în discuție.

E ca și cum cineva ar vorbi despre postumitate în timpul vieții, fără a avea o minimă preocupare de a înțelege viața mai întâi. În loc să se conecteze realmente la lumea din jur sau la cea interioară, la veacul/veacurile pe care le traversează sau la clipa în care se condensează veșnicia, gândirea umană o ia înainte și se autodefinește postumană, fără a lua în calcul rătăcirile de care este capabilă.

În ceea ce mă privește, teoretizările pe marginea oricăror isme mi se par un fel de sinucidere culturală. Și mă opresc aici. Iar pentru a vă dovedi că lumea de azi încearcă să se redescopere, iar nu să devină postumană, postumă, vă voi spune ce am văzut recent, sau mai bine spus ce nu am văzut în lumea civilizată.

Nu am văzut pe străzile Vienei, prin cafenele, prin parcuri, prin campusuri, în cele trei zile cât am stat acolo, atâția tineri cu iphone, smartphone sau tablete câți poți vedea într-un oraș de provincie de la noi. Pot spune mai degrabă că nu am văzut deloc. Dar i-am văzut pe foarte mulți citind, cântând, biciclind sau pur și simplu socializând la modul clasic. Și m-am întrebat: au rămas ei oare atât de în urmă sau noi am luat-o prea de tot înainte? Vă las pe voi să găsiți răspunsul. Eu doar mă întreb.

Nicolae SILADE

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.