Despre… cum am luat eu Premiul Nobel

Share Button

Pentru că în octombrie se face vorbire în lumea întreagă despre Premiile Nobel, îţi voi spune cum şi când am luat eu Premiul Nobel pentru Literatură, deşi mai potrivit ar fi fost să mi se dea cel pentru pace, pentru că sunt singurul care vrea să trăiască în pace cu toată lumea, sau cel pentru filosofie, pentru că am ridicat-o la rangul de religie personală, sau cel pentru iubire, de ce nu?, pentru că îi iubesc pe toţi oamenii, buni sau răi, dar mai ales pentru că te iubesc pe tine şi lumea care te-nconjoară.

Aşadar, era prin 1986, în august 6, ziua schimbării la faţă, când am decis să nu mai lucrez pentru comunişti. Şi, după o înţelegere cu nevastă-mea, am devenit “şomer de lux”, trăind cu un bax de “carpaţi fără” pe lună, cu un litru de nechezol pe zi şi cu o ciorbă de cartofi sau fasole în fiecare seară. Ascultam “Europa liberă” şi eram liber. Comunismul se sfârşise pentru mine.

Eram liber să gândesc, liber să scriu, liber să public. Pentru că nu eram disident. Deşi îi cerusem lui Ceauşescu dreptul de a pleca în altă ţară, dacă în România nu mi se oferea o locuinţă. Mi s-a oferit imediat. Pentru a nu deveni încă un disident. Şi în apartamentul închiriat de la comunişti am început să mă gândesc la mine însumi. Curios din fire, am încercat să mă cunosc pe mine însumi, pentru că, nu-i aşa?, cine se cunoaşte pe sine cunoaşte totul.

Şi studiam. Zi şi noapte. Aveam revelaţii după revelaţii. Publicam din când în când în “Flacăra” lui Adrian Păunescu, la rubrica lui Geo Dumitrescu. Şi în alte câteva reviste. Studiam poezia, filosofia, religia, mitologia şi aveam revelaţii după revelaţii. Iar singurii pe care îi întâlneam în gîndire, în simţire erau deja laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură sau erau deja în canonul literaturii universale.

Am încercat să mă confrunt cu ei, m-am confruntat cu ei şi am ajuns la concluzia că trebuie să mă confrunt doar cu mine însumi. Şi după această confruntare, cu multe arderi de tot ale creierului şi ale inimii, am reuşit să înţeleg ceea ce este de neînţeles. Am reuşit, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, să mă înţeleg pe mine însumi. Ar fi prea mult să spun că am reuşit să mă cunosc pe mine însumi, pentru că, nu-i aşa?, cine se cunoaşte pe sine cunoaşte totul.

Dar, după cum mi-am dat seama în acele clipe, am îneles că Dumnezeu e juriul care acordă Premiul Cel Mare şi că mi-l acordă mie în fiecare an. Pentru mine, însă, nu asta contează! Nu premiile pe care le-am luat ori le voi lua, ci premiul pe care eu însumi îl voi acorda omului care se dovedeşte Om, prin gândire, prin fapte, prin cuvinte, prin simţire, prin credinţa în binele care întotdeauna învinge.

Nicolae SILADE

250

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.