De vorbă cu Alexandru Cetăţeanu, directorul revistei „Destine literare”, Montreal, Canada

Share Button

Veronica BALAJ: Plecarea spre alte orizonturi  are  varii motivaţii… financiare (căci firesc e ca omul să dorească o viaţă mai bună), politice, religioase, divergenţe de opinii socio-politice etc… Fiecare dintre cei care  au plecat are o istorie personală a  drumului ales… Încercam să o  aflăm în cazul dumneavoastră…

Alexandru CETĂŢEANU: Maestră Balaj, sunt de acord cu dumneavoastră; în general, aşa este. Însă ţin foarte mult să pornesc pe “cărarea” acestui interviu cu o informaţie esenţială: am reuşit să scap din „raiul comunist” în anul lui George Orwell – „1984”. Cu această precizare, răspunsul la întrebare vine aproape de la sine – am „evadat” din R.S.R. din motive politice, aşa cum se întâmpla pe vremea aceea şi nu credeam că voi mai putea să mă întorc vreodată în ţară. Dar nu mai puteam suporta promiscuitatea morală în care se zbătea România comunistă şi în care trebuia să mă „strecor” şi eu. Material, o duceam destul de bine, în mod sigur peste media populaţiei. Soţia mea era medic pedo-neuro-psihiatru la Policlinica Buftea, iar eu lucram la S.V.I.A.M., departamentul tehnic al Ministerului Sănătăţii, care se ocupa în primul rând de aparatura medicală din unităţile de interes republican precum Spitalul Elias (al C.C. al P.C.R.!) , Institutul de Geriatrie şi altele. Deci se poate deduce uşor că „mă descurcam”. Mergeam în delegaţii la spitale din ţară (pe delegaţie semna mare, să vadă oricine, directorul S.V.I.A.M.-ului „CEAUŞESCU” – îl chema Ceauşescu Florea şi aveam mare „trecere” cu aşa semnătură) şi mă întorceam la Bucureşti încărcat cu produse alimentare – nu am stat niciodată la coadă pentru alimente, devenite din ce în ce mai rare în R.S.R. De exemplu, de la Șimleul Silvaniei (de la renumitul dr. Puşcaş) primeam roţi de caşcaval „Trapist”, de la Tulcea, de la regretatul doctor Frunteş primeam peşte şi icre, de la Tg. Mureş, unde lucra renumitul chirurg cardiolog dr. Deac primeam pălincă bună… acum pare probabil ciudat, dar aşa se trăia pe vremea aceea. Ba chiar de la renumiţi medici din Bucureşti, precum prof. dr. Pop D. Popa Ioan, prof. dr. Eugen Proca (fost chiar Ministrul Sănătăţii), dr. Anghel Popescu (oltean de-al meu şi prieten) şi alţii, primeam câte ceva din ce primeau şi ei de la pacienţi, ca recunoştinţă pentru menţinerea în funcţiune a aparaturii medicale, în condiţiile în care nu se mai aduceau piese de schimb din Vest şi era nevoie de multă inventivitate în intervenţii, de care nu duceam lipsă. Dar, puteam să mai suport acea situaţie? Prevedeam adâncirea crizei de produse alimentare şi de larg consum, dar nu credeam că se va „prăbuşi” vreodată comunismul de sorginte stalinistă din R.S.R. Am „pavat” cu grijă drumul spre libertate, mi-am făcut prieteni prin Ministerul Sănătăţii, iar cu vreo patru ani înainte de „marea plecare” m-am făcut chiar membru de partid. Aveam şi un secret bine păstrat – un văr în Canada. Îl chema Lulu Mihăilă, era un inginer destoinic şi plecase din R.P.R. profitând de conflictul din Cehoslovacia. I-am obţinut numărul de telefon de la o mătuşă căreia îi mai scria din când în când şi care visa şi ea să ajungă în Canada. Mi l-am notat într-o agendă, descompus, câteva cifre pe o pagină, câteva pe alta, să nu fie cumva descoperit în cazul că aş fi fost controlat la graniţă. Vorbeam despre „evadare” cu soţia mea numai prin parc, la distanţă de tufişuri – aşa de mare era teama că s-ar putea să-mi fie descoperită intenţia. Am făcut cererea de plecare în excursie în Italia, prin ianuarie 1984 şi tocmai în a doua parte a lunii noiembrie am primit răspunsul pozitiv. Securistul de scară de la blocul în care îmi cumpărasem un apartament cu 4 camere, mă urmărea cu atenţie, ba îşi găsea motive să treacă pe la mine (eram secretar de Asociaţie de locatari) şi se uita bine în jur – nu cumva am vândut ceva din casă? Iar eu am făcut aprovizionări cu gogoşari, gogonele, varză, cartofi etc. să-mi ajungă şi pe trei ani şi mă lăudam cu hărnicia mea; stăteam cu sacosele pline pe jos, la scară, să mă vadă toată lumea – cine mai ştia cine era turnător şi cine nu. Ba chiar am făcut un mare sacrificiu – am obţinut aprobare de la Minister de televizor color, pe care l-am plătit integral, şi pe care ştiam că nu o să-l văd vreodată şi aşa s-a întâmplat – a sosit când eu eram deja plecat. Îmi amintesc bine şi acum – am plătit pe el 18.500 de lei, plus un cartuş de Kent şi o sticlă de whisky – o aprobare de televizor color, cu piese franţuzeşti, nu putea să se obţină fără ceva… ciubuc. Oricum, am eliminat şi ultimele suspiciuni că aş putea să rămân în străinătate, având grijă să mă laud la toţi cu televizorul pe care urma să-l primesc. Apoi, rămânea în R.S.R. copilul minor, condiţie care mi s-a pus de la început, pentru a avea şanse de aprobare. Deci, după multe ezitări ale „factorilor responsabili” , am primit mult aşteptata scrisoare să merg să ridic paşapoartele. Răbdarea mea ajunsese la culme – bine că nu am făcut prostia să returnez carnetul de partid, aşa aveam de gând dacă eram refuzat. Aş fi vrut să merg în Italia cu Trabantul meu, dar dacă venea vremea proastă prin Iugoslavia, ce mă făceam? Am renunţat la idee şi am plecat cu trenul până la Florenţa, unde aveam un prieten italian, Fulvio Macagniani. Am stat la el vreo câteva zile şi apoi am plecat la Roma, de unde l-am sunat pe vărul meu Lulu Mihăilă. Şi-a adus aminte de mine şi mi-a trimis biletele de avion. Până am obţinut viza turistică pentru Canada, au mai trecut vreo trei săptămâni. Am găsit o gazdă ieftină undeva, la Gara Centrală şi am bătut străzile Romei cât am putut de mult. Mâncare – noroc mare cu salamul de Sibiu şi brânza topită românească, plus ceaiul pe care îl preparam cu ajutorul unui „termoplonjor” . În ultima zi la Roma, mai aveam bani numai să cumpăr un pui la rotisor, pe care l-am poftit trei săptămâni – şi am mâncat pe săturate. Deci, acesta este „cazul” meu – „Make a long storry – short” (am făcut povestea lungă – scurtă), cum se zice pe aici.

V. B.: Depărtarea de ţară  presupune  un gol. Cum  aţi ales să-l  umpleţi?

A. C.: Este un gol mare – mai ales când plecai în necunoscut, fără să ai speranţa că vei mai trăi să-ţi vezi ţara, părinţii, prietenii… aşa cum am spus mai sus. Comunismul părea aşa de puternic, încât nu credeam că va „scăpăta” vreodată, ba dimpotrivă, îmi era teamă că va ajunge peste mine şi în Canada. Trecând de la un sistem de “dictatură a proletariatului” la sistemul capitalist nu era uşor. Mulţi ani după ce am reuşit să scap din R.S.R., aveam coşmaruri că mă aflu iar acolo sau că se va ajunge la comunism în „Țara frunzei roşii de arţar”. În cartea mea de debut “Un român în Canada” cred că am explicat bine prin ce emoţii am trecut în anii de început de viaţă nouă, în ţara nouă, unde, mă autocitez „M-am născut a doua oară”! Ca să ni se aprobe paşaport turistic pentru Italia, a trebuit să lăsăm copilul de 13 ani în România, ca zălog. Evident că nu i-am spus că nu ne vom mai întoarce – de altfel soţia mea urma să se întoarcă, să rămân numai eu, dar vărul meu din Canada a insistat să venim împreună; ştia el că va fi mai uşor să-l scoatem din R.S.R. dacă vom fi împreună, „rămaşi” ambii părinţi. Ce greu ne-a fost – ce gol imens – toată ziua ne gândeam la el! Au trecut aproape doi ani până am reuşit să-l recuperăm. Aş putea spune că „golurile” şi dorurile au fost diferite de la etapă la etapă. Până am reuşit să ne revedem copilul, a fost o perioadă grea, plină de emoţii. Vărul meu cunoştea personalităţi politice canadiene, care ne-au sprijinit cât au putut. Eu nu am avut timp să mă gândesc prea mult, la numai 5 luni după aterizarea la aeroportul Mirabelle, am găsit serviciu în domeniul meu. Caz fericit, mulţi români nu aveau norocul meu şi o luau pe „calea studiilor”, iar alţii se complăceau să rămână în ajutor social. Canada este o ţară generoasă cu cei mai puţin norocoşi – nimeni nu moare de foame pe aici. Ca să devină medic în Canada, soţia mea, dr. Julia Deaconu, a trebuit să studieze intens şi a reuşit să câştige prin concurs dreptul de a face rezidenţa din nou, umăr la umăr cu absolvenţii a 4 ani de medicină. Din medic specialist psihiatru ce era, nu i-a fost uşor, dar a reuşit să devină medic de familie şi de urgenţă. Dar m-am îndepărtat de întrebare – sau am răspuns indirect – deci eram atât de ocupaţi în primii noştri ani în Canada, că nici nu simţeam „golurile”.

V. B.: Au fost desigur şi praguri de trecut, nu s-a desfăşurat  totul foarte  roz, cred. Fiecare cu  istoria, voinţa sa, cu şansele sale, cu lupta sa. Aş  propune să  personalizăm acest  fapt.

A. C.: Sigur, nu se poate generaliza nimic – fiecare viaţă este diferită. În cazul meu, ar fi nedrept să mă plâng de ceva – viaţa mea în Canada a fost „în roz”, noroc mare cu pasiunea mea pentru electronica medicală. Ca „prag” de trecut – a trebuit să învăţ limba franceză „după ureche”, pe apucate, deoarece nu am avut timp decât vreo lună să iau câteva cursuri de franceză. Limba engleză o ştiam din România destul de bine. „Lupta” o duceam alături de alţi români patrioţi de a demasca dictatura comunistă din ţara noastră, iar după 1989 am luptat să ajut spitalele din România să-şi revină /după „anii lumină”! Ce bine rimează! Luptă duc şi acum, după atâţia ani de la căderea comunismului, împotriva „infiltraţilor” de pe aici, care nu iubesc Țara, ne sabotează, umblă cu fel de fel de vicleşuguri etc… „Mica Românie” de la Montreal! – avem toate categoriile de români pe aici, exact ca în România.

V.B.: S-a dovedit de-a lungul istoriei  exilului sau al  emigrării, că toţi cei care pornesc pe această cale sunt nişte  curajoşi. Se adăugă şi alte calităţi, dar curajul de-a o lua de la capăt într-o lume nouă nu poate fi ignorat. De unde v-a  venit  forţa? Ştiu că aveţi  înaintaşi de  valoare istorică… să-i evocăm…

A.C.: Să vă spun sincer, nu ştiu de unde mi-a venit acel curaj nebun, de a lăsa totul, toată „strânsura” de o jumătate de viaţă şi să plec în necunoscut! Poate disperarea de a nu mai face parte din „generaţia de sacrificiu” – parcă aşa se zicea într-un timp. Dar, prima încercare de a pleca din R.S.R. am avut-o când eram în clasa a 9-a de liceu. Atunci era şi inconştienţa vârstei şi am plătit scump acel curaj. Dar, asta este altă poveste. Sigur, mă pot mândri cu înaintaşii mei, bine că aţi adus vorba. Probabil că ei mi-au transmis ceva din curajul lor. În urma bătăliei de la Călugăreni, unde străbunii mei au luptat în „capul potcoavei” în care i-au prins pe turci, Mihai Viteazul a venit special la Amărăşti, comuna mea natală, să-i împroprietărească. Am văzut cu ochii mei acea piele de viţel, care sper că nu s-a pierdut, în care era scris cu chirilice: „Eu, boier Pătraşcu, dau Costenilor (străbunii mei după mamă), pădure cât mergi o zi călare, păşune cât tragi de trei ori cu arcul…”. Mai spre zilele noastre, fratele bunicului meu dinspre mamă, tânărul avocat din Vâlcea pe nume Alexandru Costeanu, care scotea prin anii 1912-1913 revista „Cinema” (iar eu scot revista „Destine Literare” !) şi-a pierdut viaţa la Mărăşeşti, în aceeaşi zi cu Ecaterina Teodoroiu, dar altfel. Îşi pierduse o mână în lupte, dar nu a acceptat să fie demobilizat şi s-a reînscris voluntar în armată, declamând: „Mai am o mână să o dau pentru Patrie”. O stradă în Rm. Vâlcea îi poartă numele, iar toţi primii născuţi din familia mea sunt botezaţi Alexandru… inclusiv nepoţelul meu, jumătate chinez. Mă pot mândri şi cu prof. univ. Nicolae D. Costeanu (fratele bunicului meu), autorul primului tratat de chimie anorganică în limba română, inventator şi Cavaler al Legiunii de Onoare, cu prof. univ. Gheorghe I. Costeanu (nenea Gigi pentru mine – sau „papa Costeanu” cum îl numeau studenţii de la Politehnica din Bucureşti), cu Dem Rădulescu, Bartolomeu Anania, generalul Vasile Costeanu (frate al mamei mele)… ba sunt rudă şi cu scriitorul Gib Mihăiescu. Mai sunt şi alţi oameni de seamă din familia mea de care sunt mândru, precum Alexandru Delacerna (scriitor), Virgil Costeanu, Rodica N. Costeanu, Alexandru G. Costeanu, Dragoş Mărgăritescu, Marcel Mărgăritescu… şi mă opresc aici.

alex cetateanuV.B.: Religia, credinţa v-au fost un sprijin spiritual, moral şi aici, desigur. Cum aţi exemplifica această relaţie, într-o lume nouă?

A.C.: Religia nu m-a ajutat prea mult. În România, biserica era aservită sistemului, „omului de tip nou” – parcă aşa se zicea. Şi eu eram cumva un astfel de om – nu mergeam la biserică decât la Înviere – dar nu în fiecare an. La insistenţele unor mătuşi, am botezat totuşi copilul, în mare secret, la Schitul Darvari din Bucureşti, unde stătuse într-un timp ÎPS Bartolomeu Anania. La Montreal am găsit o situaţie specială – existau două biserici: una numită „legionară” şi alta numită „comunistă”, după o presupusă apartenenţă a preoţilor la cele două „partide”. Dacă „m-am rupt” de comunism şi eram considerat „trădător de Patrie” (nu avea nimic de-a face cu Patria, acel comunism dictatorial de sorginte stalinistă), mi s-a confiscat apartamentul etc. – evident, nu puteam să merg la „comunişti” şi am mers la „legionari”. La biserica „legionară” mergea şi vărul meu, ing. Lulu Mihăilă, de care am vorbit mai sus. Nu am găsit nici cea mai mică urmă de „legionarism” la biserica (acum declarată Catedrală) „Buna Vestire”, iar regretatul preot paroh dr. Petre Popescu era un om demn de admirat, ferm anticomunist, prieten cu Mircea Eliade – ne-am împrietenit şi i-am purtat căldăruşa când mergea cu botezul, vreo trei ani la rând. Nu voi putea uita niciodată cum a venit la Imigraţie la Longueuil, pe o zăpadă până la brâu, să mă susţină când am cerut azil politic!

Ce m-a ajutat mult a fost credinţa în mine, în forţele mele şi aşa am reuşit destul de bine în acest „infern capitalist”, cum anatemiza propaganda comunistă viaţa din ţările capitaliste, precum Canada, U.S.A. şi altele.

V.B.: Unul  din punctele sensibile pentru orice  emigrant este limba maternă. Dumneavoastră o păstraţi, o iubiţi, o perpetuaţi chiar peste mări şi ţări. Aveţi activitate foarte  diversă, haideţi să aflăm şi noi cum e să porţi tara în suflet? La noi, din păcate, azi dacă spui că eşti patriot pare ciudat, anacronic, nu prea  interesant, ca să nu spun că unora le este  ruşine. Mi-e greu să recunosc asta, dar… e o realitate.

A.C.: Limba maternă nu se uită, dar nici nu se îmbogăţeşte, nu se ţine la zi, ba se mai şi pierde puţin. Eu nu am televizor, nu ascult ştiri, în casă nu vorbesc decât foarte rar limba română. Afacerile pe care le am, le fac fie în engleză, fie în franceză. Asta este situaţia, nu am de ales. Iubesc însă limba mea, scriu în limba lui Eminescu articole şi reportaje pentru revistă şi pentru alte publicaţii (fac parte din colectivul de redacţie la „Bucureştiul literar şi artistic”, mai fac şi poezii când vreo Muză mă bagă în seamă… Am citit un interviu de odinioară cu Zoe Dumitrescu Buşulenga şi iată ce zicea: „Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.” Dar când trăieşti de peste 30 de ani în alt mediu, cu altă cultură, în alte limbi? Este uşor de imaginat că îţi este greu să nu greşeşti când scrii, se mai amestecă limbile, formezi frazele altfel… De exemplu, îmi amintesc bine că în loc să scriu ”ideea”, am scris „idea”, cu un singur e, ca în limba engleză. Evident, un individ care se dă „poet” şi care nu a făcut mulţi „pureci” pe aici, a făcut mare caz pe Internet şi m-a categorisit „analfabet”. Bine că s-a întors în România, Canada nu era de el !

Aveţi dreptate, în epoca noastră, mulţi consideră anacronică noţiunea de patriotism. Nu îmi este ruşine să afirm că sunt patriot (cred că am dovedit asta prin fapte) şi în plus, respect mult pe înaintaşii mei şi tradiţiile patriotice ale familiei din care mă trag.

V.B.: V-aş ruga să ne  descrieţi noua dumneavoastră identitate, clădită pe asumarea şi preluarea unor noi coordonate de viaţă, de  cultură. Mai scurt spus, ce aţi  păstrat de acasă spiritual, cultural vorbind  şi ce aţi preluat, devenind astfel, persoană  mai  puternică, mai  bogată ca fiinţă  socio-spirituală? Trăiţi o dualitate interioară, adaptarea nu a anihilat  partea  moştenită, aşa că, zic din nou, sunteţi mai bogaţi decât cei rămaşi în acelaşi perimetru…

A.C.: Aşa este, am păstrat tot ce era bun din cultura căpătată în „prima viaţă”, şi am îmbogăţit-o enorm cu tot ce am căpătat în a „doua viaţă”. Altă cultură, alte mentalităţi, alt mod de gândire, alte valori prin aceste ţinuturi… Prin prisma gândirii canadiene, o gândire sănătoasă şi practică, oarecum mai simplistă, dar eficientă, care mi-a intrat în subconştient, am eliminat ce nu era compatibil cu viaţa în Canada din „prima viaţă”. Am devenit canadian ca mentalitate, mod de gândire, nu mai sunt român decât cu sufletul. Ce nu voi pierde niciodată este dragostea pentru ţara mea natală. Sigur, mă simt mai puternic cu ce am acumulat şi cumulat pe aici de peste 30 de ani. Exilul te ajută să dobândeşti ceva în plus, vizibil şi invizibil, în subconştient. Dacă rămâneam în România, nu eram nevoit (de exemplu) să învăţ franceza şi a-mi perfecţionez engleza, să o…simt. Compatibilitatea cu cei din jurul tău este foarte importantă. Îmi amintesc frustrarea pe care o aveam în primii ani în Canada – chiar dacă eram convins că ştiu bine engleza, când ascultam un cântec sau ştirile la televizor sau radio, nu înţelegeam decât 30-40 la sută din ce se spunea. Traduceam în mintea mea, dar nu aveam o viteză de procesare suficient de bună. Cu timpul, am ajuns să nu mai am probleme de genul acesta sau este invers – nu găsesc unele cuvinte româneşti, îmi vin mai greu. Chiar şi acum, după zeci de ani, când vorbesc cu un texan sau cu un client din New Orleans, ba chiar cu un acadian, mai am probleme, dar şi nativii de pe aici au aceleaşi dificultăţi de comunicare. Este mare continentul! S-ar putea ca cineva să zică…„ce vrea să spună Cetăţeanu – noi, românii, suntem descurcăreţi, mai deştepţi decât cei din lumea nouă…”. Să nu ne „îmbătăm cu apă rece…”.  Eu mă consider nord-american, în fond sunt efectiv nord-american, deoarece am trăit în Quebec, apoi mulţi ani în zonă anglofonă (în New Brunswick) şi am colindat prin 47 de state din U.S.A. Am zeci de prieteni americani, canadieni anglofoni şi francofoni… cred că sunt bine integrat pe continentul Nord-American. Am fost chiar preşedinte de club Rotary – cred că asta spune mult. Gândirea noastră, a nord-americanilor este oarecum simplistă şi practică. De exemplu, gândim:   – dacă sunt aşa deştepţi românii (evident, unii chiar sunt) , de ce nu au reuşit să impresioneze Planeta, să îi uimească pe toţi cu progresul lor din cei 25 de ani de democraţie, să depăşească Japonia, de exemplu. Mai există şi expresia „proşti de deştepţi”! Dar, m-am cam îndepărtat de întrebare… da, simt o dualitate interioară, greu de definit.

V.B.:Aţi scris  cărţi, coordonaţi de mulţi ani Asociaţia Scriitorilor  Români din Canada, participaţi la evenimentele culturale de răsunet… Mă gândesc la Salonul internaţional de carte de la Montreal…

A.C.: Aşa cum am răspuns la una din întrebările de mai sus, sunt român cu sufletul şi nu am uitat nici limba şi nici scrisul în limba română. Pasiunea de a pune pe hârtie gândurile, trăirile, întâmplările, fanteziile etc. o aveam din România, ţineam un Jurnal pe sărite (scriam ce simţeam, foarte periculos dacă cineva l-ar fi citit – aşa că pe prima pagină am scris un blestem foarte dur pentru cel care ar fi îndrăznit să îl citească – probabil s-au amuzat foarte tare cei care mi-au perchiziţionat casa după plecare!). Scriam şi anumite istorioare cu tâlc, pe care numai în anii de studenţie le-am trimis la „Viaţa Studenţească”, dar nu au fost publicate, aşa că mi-am luat gândul să public ceva în R.S.R. În Canada, primii ani de viaţă sunt foarte dificili, nu mai ai timp de nimic, în special dacă ai o slujbă plină de responsabilităţi, cum am avut eu. Cu cei care s-au complăcut toată viaţa să trăiască în ajutor social este altă poveste – ei nu aveau altceva de făcut decât să scrie sau numai să se „odihnească”. Cunosc astfel de cazuri. Abia după ce soţia mea a reuşit să devină din medic psihiatru (în România) medic urgentolog şi de familie (parcă am mai menţionat asta la altă întrebare), am respirat mai uşurat şi am scris „Un român în Canada”, publicată în anul 1995. Apoi, încurajat de succesul repurtat şi mai ales de aprecierile şi îndemnurile unor scriitori mari din România, idoli ai mei şi apoi prieteni, precum regretaţii Fănuş Neagu, Cezar Ivănescu, Corneliu Leu, apoi de cunoscutul profesor universitar scriitor şi critic literar Marian Barbu din Craiova (acum în America), am scris şi alte cărţi. Un mare rol pentru „cariera” mea de împătimit al scrisului l-a avut şi îl are scriitorul Ioan Barbu de la Vâlcea, căruia îi sunt profund recunoscător. Poetului Dumitru M. Ion îi mulţumesc pentru îndemnul de a trece peste ezitări, complexe şi teamă şi de a publica în volum primele mele poezii. Cred că nimic nu este întâmplător pe lume – aşa era „scris” undeva să se întâmple.

Asociaţia Scriitorilor Români din Canada a fost „coordonată ” prin colaborare cu mulţi dintre colegi. Aşa este bine, aşa am învăţat pe aici – trebuie neapărat să lucrezi în echipă, să fii un „team player”. Mulţumesc părintelui scriitor prof. dr. Cezar Vasiliu, scriitoarei Livia Nemţeanu (care a menţinut peste ani buni Cenaclul „Eminescu”), scriitoarei Felicia Mihali, prof. scriitor Anton Soare şi vicepreşedinţilor ACSR Catalina Stroe, Cristina Balaj-Mihai, Jacques Bouchard şi Dragoş Samoilă pentru devotamentul pentru Asociaţie şi suportul pe care mi l-au dat de-a lungul anilor.

Despre participările noastre cu un mic stand la Salonul de carte de la Montreal, ce să vă spun… nu este uşor, dar trebuia să fim prezenţi, pentru prestigiul culturii noastre pe aceste meleaguri. În primii ani după Revoluţie, România era prezentă la acest mare eveniment cultural cu un stand impunător. Apoi… linişte! Ce s-a întâmplat? Nu ne-am bătut capul să aflăm şi am început să completăm noi „golul”. Trebuie să menţionez că atunci când dr. Lilian Zamfiroiu a devenit Preşedinte al Institutului Cultural Român, am fost ajutaţi cu multe cărţi valoroase care ne-au fost trimise pentru stand şi care apoi au rămas la biblioteca „Eminescu”, ba chiar am avut bucuria să avem cu noi la Salon pe distinsul dr. Bogdan Popescu de la Centrala Cărţii a I.C.R. În anul 2016, cu ocazia a 15 ani de la înfiinţarea A.C.S.R. va trebui să ne pregătim cum se cuvine, este un an aniversar pentru noi. Nu ne lăsăm, cu toate că pentru unii români (unii, subliniez) nu merită să faci nimic. Credeţi că am fost asaltaţi de compatrioţi concitadini la Stand? Străinii ne vizitează şi ne felicită mult mai mult decât românii, dar nu cred că vreun străin a subtilizat cărţi de Dinu Săraru (de exemplu, dar s-au volatilizat şi alte cărţi), cu autografe pentru o distinsă verişoară din Montreal…! Oricum, este îmbucurător faptul că unii români iubesc mult cărţile!

alex cetateanu 1V.B.: Prieteniile cum sunt aici? Românii, se spune, nu se prea ajută, nu se prea înţeleg, sunt disparaţi în bisericuţe, grupuri… cu diferenţe însă… căci până la un punct e normal să fie  apropiaţi  unii de alţii toţi care au aceleaşi preocupări sau principii. Merge vestea frumoasă că, la Montreal, românii  sunt ceva mai uniţi.

A.C.: Să ştiţi că romanii erau şi mai sunt uniţi la necaz sau la ocazii speciale. De exemplu, în zilele imediat următoare evenimentelor din 1989, s-au strâns peste 160.000 de dolari (bani mulţi pe vremea aceea) pentru a se ajutora România. Asta se întâmpla la biserica „legionară”, „Buna Vestire”. Am auzit că după inundaţiile din 1970, românii din Montreal au strâns multe ajutoare pentru România, au uitat de diferenţe, de conflicte. M-a impresionat profund solidaritatea românilor din Montreal cu Țara, la alegerile din 2014 – am făcut parte din Comisia de Alegeri şi am văzut cum săracii oameni – au stat în vânt şi ploaie chiar şi 6 ore, bătrâni, tineri cu copii… au venit cu mic şi mare să schimbe ceva în bine în România lor de dor. Referitor la prietenii – pe aici se zice „să nu-ţi faci prieteni nici prea săraci dar nici mult mai bogaţi decât tine” – să ştiţi că este înţeleaptă vorba „înţeleptului”. Evident, cei care „se ajung” nu mai vor să se amestece cu toată lumea. Cei care redevin medici aici (cu mari eforturi!) , de exemplu, stau mai mult în grupul lor – este clar că au subiecte comune de discutat, sunt compatibili unii cu alţii, au preocupări comune etc. Pe vremea comunismului, românii fugeau unii de alţii, neştiind cine este „trimis” şi deci informator şi cine este cu adevărat emigrant anticomunist. Tendinţa aceasta de neîncredere a românilor în români a rămas şi în zilele noastre. Şi eu pot să spun că sunt rezervat faţă de unii români ajunşi în Canada înainte de 1989, pe care nu i-am văzut niciodată la acţiunile noastre – la vizita lui Ceauşescu în Canada în 1985 (în ziua de Paşte !), Săptămâna Naţiunilor Captive şi la fel de fel de manifestări de demascare a regimului dictatorial din R.S.R. Unde erau ei în vremurile acelea tulburi? Se potriveşte vorba că…„în urma războiului, mulţi viteji se-arată !” – unii au apărut după ce s-au liniştit apele şi nu să-i unească pe români, ci mai mult să-i dezbine. Poţi să faci prietenii cu astfel de oameni, poţi să nu rămâi suspicios ?

V.B.: Ştiu că aţi   construit puncte de reper cultural aici, să le numim măcar pe câteva dintre acestea…

A.C.: Nu am făcut mare lucru şi nu singur. Asociaţia Scriitorilor Romani din Canada (A.C.S.R.) este o realizare a unui grup de români patrioţi – am fost ales Preşedinte de la înfiinţare şi până în prezent, dar de multe ori am vrut să  dau „ştafeta” la altcineva. La 1 februarie am intrat în al 15-lea an de existenţă. Revista ”Destine Literare” este cu adevărat un „reper cultural” şi sunt mândru că am putut să o menţin de 8 ani, dar cu eforturi personale mari.

V.B.: Care-i legătura cu ţara, în afară de familie?

A.C.: Legătura este de suflet – o dragoste şi un legământ secular (tradiţie a familiei din care provin, în special după mamă) de a iubi şi apăra ţara, necondiţionat. Familie nu prea mai am în România, am însă buni prieteni, oameni de valoare, mulţi scriitori, pe care abia aştept să îi revăd când ajung „acasă”. Aş vrea să cunosc mai bine „România pitorească” – paradoxul este că eu cunosc mai bine Nord-America decât România.

V.B.: Ce aţi schimba acum în România dacă aţi avea  posibilitatea? V-aţi mai întoarce rupând din nou un fir deja ţesut? Am văzut că  unii practică repatrierea…

A.C.: Ce doresc din toată inima este binele României – am visat şi încă mai visez ca ţara mea natală să prospere, să devină o „oază” de viaţa bună şi liniştită în lume, cu o reputaţie mondială excelentă, un loc unde oamenii să dorească să imigreze, nu să emigreze. Nu-i lipseşte nimic pentru a se împlini aceste deziderate, decât o bună administraţie. „Nu există ţări sărace, numai administraţii proaste” se zice pe aici şi pe bună dreptate. Să dau un exemplu convingător, sper: Nu ştiu o ţară mai săracă în resurse naturale decât Japonia (se înfruntă numai cu dezastre naturale !) şi ce renumită este pe Planetă pentru nivelul de trai al populaţiei, pentru progresele ei tehnice, pentru cultură, patriotism, pentru tradiţii, pentru curăţenie, cinste, demnitate, amabilitate a oamenilor, respect pentru mediul înconjurător etc. Am fost acolo, am prieteni japonezi – am văzut şi am admirat totul. Ce-i lipseşte României să nu depăşească Japonia în toate domeniile? Şi am ajuns la întrebarea dumneavoastră: Ce aţi schimba acum în România dacă aţi avea  posibilitatea? Dacă aş fi Zamolxis, aş schimba mentalităţile oamenilor – i-aş face japonezi şi atunci, în mai puţin de 10 ani, s-ar redresa ţara şi s-ar ridica spre culmi nemaivăzute.

Referitor la „întoarcere” – eu mă întorc aproape în fiecare an în România. Plec din Canada vesel, optimist şi mă întorc trist, obosit şi pesimist, cu toate că încerc să mă izolez, să nu ascult la radio şi să nu privesc la televizor posturi româneşti. Ceva este în aer, în Bucureşti în special, simt o energie negativă care mă învinge, mă întunecă. În locurile natale însă, dacă aş sta mai mult, închis între zidurile „palatului” meu, mi-aş reface energia – cred că teoriile budiste despre locurile unde te-ai născut sunt adevărate. Să plec definitiv din Canada, să mă „dezrădăcinez” încă odată, cu toată dragostea mea pentru România, nu cred că aş mai fi în stare.

Dacă vorbim de „repatrierea” de care aţi auzit – unii se întorc în România după câţiva ani de insuccese pe aici, dându-şi seama că nu sunt compatibili cu această ţară minunată sau poate nu au avut noroc. Dar nu renunţă la cetăţenia canadiană (dacă au reuşit să o obţină, păcălind pe generoşii canadieni) ba chiar se laudă cu ea. Alţii pleacă, dar nu ştiu cum să se întoarcă înapoi mai repede, constatând că tot în Canada este mai bine, chiar şi trăind în ajutor social. Vorba cântecului – „…mai cunosc eu nişte cazuri…”!

V.B.: Proiecte, cărţi,  sunteţi  legat de cultură, de artă, dar nu se poate trăi doar din asta, deşi statul din Quebec oferă anumite facilităţi artiştilor. Am auzit de anumite burse pentru scriitori…

A.C.: Lucrez la cartea mea de căpătâi de mai mulţi ani şi sunt încă departe de punctual final. Unii, care ştiu de proiect, chiar fac glume răutăcioase pe seama mea. Dacă aş întrerupe activităţile mele neliterare, adică cele legate de existenţă şi m-aş ocupa numai de scris, în câteva luni aş termina o carte care ar putea deveni un „best seller ” mondial – nu exagerez, ştiu bine ce spun, am premoniţiile mele, ba chiar şi propuneri concrete. Provincia Quebec şi guvernul canadian ajută cultura, dar nu ştiu amănunte, nu m-au interesat niciodată aceste proiecte. Se intră relativ uşor şi în asociaţiile de scriitori provinciale şi federale , dar nici asta nu m-a interesat. Poate în viitor.

V.B.: Aţi putea să ne vorbiţi foarte mult şi, pe bună dreptate, despre „Destine Literare”, o revistă cu deschidere internaţională. Cum reuşiţi să vă menţineţi la înălţime, cum rezistaţi  financiar? Colaboratorii sunt  foarte numeroşi, din diferite ţări şi continente… Ne-ar bucura să aflăm detalii, să ne prezentaţi pe larg această realizare – document de inter-culturalitate.

A.C.: Aşa este, aş putea să vorbesc „preţ” de zeci de pagini despre revista „Destine Literare”, chiar dacă nu sunt cel mai indicat să o fac – se ştie bine că „fiecare cioară îşi laudă puiul” , sau cum se zice pe aici – „ Every old crow thinks hers is the blackest !” (Fiecare cioară bătrână crede că al ei este cel mai negru!); în cazul acesta este vorba de „un pui” mai special, colaborare Canada-România, cu ramificaţii pe 5 continente! Eu voi fi însă „anacronic”, atipic – voi încerca să critic revista, nu să o laud, prezentând în acelaşi timp obiectivele pe care le urmărim, îndeplinite sau nu. Financiar, ne menţinem prin eforturile mele, o tipărim în România unde costă mai puţin decât în Canada şi mă descurc – se vinde în România, iar în Canada şi U.S.A o cumpără anumiţi prieteni. O trimitem la 16.600 de cititori prin email, iar mulţi colaboratori o trimit mai departe, este citită de Reţeaua Armatei Române etc. Să o prezint – mă voi opri mai mult asupra ultimului număr pe 2015:

Prima constatare – grosimea! Revista este prea mare, prea groasă, nu mai există aşa ceva în zilele noastre; 330 de pagini format A4 este prea mult; ce este mult, strică !

Îmi amintesc ce mirat a fost academicianul Gheorghe Păun atunci când a prezentat revista (în luna iulie 2015) unei săli pline cu oameni de cultură, la Curtea de Argeş – numărul acela avea 360 de pagini ! Avea dreptate distinsul Profesor – nu ar trebui să mai depăşim 300 de pagini. Va fi greu, nu ne îndurăm să nu publicăm materiale valoroase care „ne bat la poartă”, dar ce să facem? Ne vom adapta.

Argumentul meu că… dacă publicaţia are multe materiale, mulţi autori, cât mai mulţi (!) pentru ca şi cel mai mare exeget, cel mai erudit cititor să poată găsi ceva care să-i trezească interesul, nu convinge pe toată lumea. În numărul ultim pe 2015 aproape 100 de scriitori sunt publicaţi în „almanah”, dintre care 35 sunt fie autori străini de limbă franceză sau engleză (sau traduşi din alte limbi) , fie români din diferite ţări ale lumii! Nu este bine – de multă vreme ne-am propus ca aproximativ 50% dintre colaboratori să fie din afara României şi iată că nu am reuşit. Trebuie să schimbăm raportul, inside/outside – ar fi necesar să publicăm şi mai mulţi scriitori neromâni din afara României şi să lărgim numărul ţărilor din care să selectăm scriitorii. Revista „Destine Literare” trebuie să constituie o punte de legătură între cultura română şi alte culturi de pe Planetă, având destule contacte internaţionale pentru a îndeplini acest deziderat. Am întâlnit zeci de scriitori în U.S.A, în Japonia, în Canada, în Israel, în China, în Anglia, în Italia… trebuie să cultivăm prieteniile cu aceşti oameni de litere, promovând astfel şi cultura noastră în lume.

În privinţa valorii colaboratorilor noştri români la „Destine Literare”, nu putem fi decât mândri – se pot observa nume de personalităţi de primă mână – academicieni, profesori universitari, critici literari, scriitori consacraţi etc. Coperta 1 spune totul despre numele care pot fi găsite între cele două coperţi. „Destinele Literare” pot fi descărcate şi citite (sau numai „răsfoite”) de la pagina Web a Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români, www.scriitoriiromani.com, în stânga, Destine Literare.

Căutăm să promovăm şi să publicăm şi nume noi, pentru a stimula creaţia literară. Aceasta este o bună scuză dacă mai găsim în revistă şi poezii sau texte mai puţin inspirate. Am organizat chiar un Concurs de poezie patriotică pentru tineri poeţi, numit „Dragostea din călimară” (denumire dată de vice-preşedinta A.C.S.R. , Cristina Balaj-Mihai) – a se vedea la pagina 321. Iubim România, îi iubim pe scriitorii care îşi arată deschis dragostea de Țară, pe care îi publicăm fără ezitări. Nu îi prea iubim şi nu îi publicăm pe cei care ne trimit materiale cu subiecte controversate, care ar putea provoca ură, rasism, xenofobie etc. – primim destule şi astfel de materiale. Ne implicăm însă, participăm şi publicăm tot ce aflăm despre activităţile patriotice, literare, organizate de românii din ţară şi de oriunde. Congresul Spiritualităţii Româneşti şi Sărbătorirea Zilei României la Alba Iulia şi Zlatna, organizat de Liga pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (acad. Prof. Victor Crăciun fiind eroul acestui eveniment, aflat la a XIX –a ediţie ) ocupă un loc important în revista „Destine Literare” şi va ocupa şi în viitor.

Nu ne cunoaştem (românii din ţară cu cei „rătăciţi” prin ţări străine), nu suntem uniţi (noi urâm dezbinarea!) şi nu ne prea cunoaştem românii de vază în viaţă (nu neapărat scriitori), sau trecuţi în Eternitate. Încercăm să umplem aceste goluri – a se vedea paginile 315 – 318, însă mai avem multe de făcut în acest sens, în special pentru a ne cunoaşte şi a fi mai uniţi, deci mai puternici în lume. Un loc aparte în revistă îl ocupă scriitorii de diferite naţionalităţi, care promovează, laudă România, iubesc mult istoria adevărată şi cultura română; pentru a se înţelege ce vreau să spun, citiţi la pagina 277 articolul scris de prof. dr. Anton Soare de la Univ. de Montreal despre cartea distinsului fost ambasador al Canadei în România, Excelenţa Sa Gilles Duguay, „L’Amour impossible de Marie, Reine de Roumanie”. Veţi mai găsi în revistă multe alte materiale inedite, poeme frumoase… numai să aveţi timp să o „răsfoiţi”. Noi nu vrem nimic în schimb, facem totul din dragoste pentru Țară, pentru binele nostru, al tuturor.

Ce să vă mai relatez? Primim foarte multe cărţi interesante şi valoroase de la colaboratori, cărora le mulţumim! Aşa s-a format ideea – „Cărţi care au trecut Oceanul” , care se pot vedea pe coperţile 3 şi 4 la fiecare apariţie.

Lectură plăcută şi La mulţi ani cu sănătate!, la toţi colaboratorii şi cititorii dumneavoastră, precum şi ai revistei „Destine Literare”.

Interviu realizat de Veronica BALAJ
Montreal, ianuarie, 2016

22

5 Comments

  1. Vă mulţumesc pentru salutări ! Numai dacă voi vedea că mesajele mele v-au captat interesul, în sensul de a fi onorat în paginile revistei, voi continua. Altfel, la ce rost ? Deocamdată vă recomand materialele publicate pe numele meu în Cosmopoetry.ro.
    Sănătate şi succes pe linie !

  2. Am scris cateva randuri, si mi s-a raspuns ca „S-a mai detectat un raspuns cu acest continut”, lucru total fals. Sunt „romani” si la aceasta pagina web, care umbla cu smecherii. Nu-i nimic, ii demasc eu…probabil si aceste randuri „au mai fost detectate…”.

  3. Calde salutary (daca asa vrea computerul, nu mai modific) din Florida, stimate domnule Dominic ! Am primit deja un material interesant de la dumneavoastra si va multumesc ! Acest interviu a fost inlaturat de „Asociatia scriitorilor de limba romana” de pe aici (se intelege bine in romaneste – nu neaparat de romani…)- ce oare nu le-a placut la „onorabili” ?

  4. Am citit interviul cu maxim interes şi o deosebită plăcere. Nu ştiam, din păcate, şi spre ruşinea mea, că sunteţi o personalitate atât de marcantă şi…vivantă. V-aş fi abordat mai de mult. Dar nici acum nu-i târziu.
    Sunt foarte bucuros că printre prietenii dv. se află şi prietenii mei Doru Moţoc şi Marian Barbu, care mi-au fost colegi de facultate şi de cămin. Dar numele Vasile Gorduz ce vă spune ? Aflaţi că acesta mi-a dost coleg de liceu şi internat şi un bun prieten de suferinţă.
    Din păcate am ajuns cu viaţa pe ultima sută de metri, fără prea multe realizări, din diverse motive, printre care cel mai important rămâne sărăcia şi faptul că am fost orfan de ambii părinţi. Am reuşit să scriu doar douăzecişidouă de cărţulii, într-un tiraj de râs, pe banii din pensia mea de rahat. Dar nu mă dau bătut. Dacă vă voi trimite câte ceva din creaţiile mele crepusculare, depinde exclusiv de generozitatea dv.
    Sănătate, viaţă lungă în putere şi noi şi remarcabile succese !

Leave a Reply

Your email address will not be published.