Daniela Varvara: Îngerul cu o mie de aripi

Share Button

Sală de aşteptare

Foaia pe care scriu e o sală de aşteptare
la fel ca viaţa prin care trec zilnic forme deşirate
fantome ale cerului
cuvinte cu o mie de ochi
fâlfâitul păsărilor mari de apă

doar ceasurile ticăie în continuare
sub pielea cuvintelor

o sală de aşteptare
ca o pânză de păianjen în care îmi ademenesc fericirea
pentru a o ţintui fără viaţă apoi
fluture fără sevă
da poate că aşa este fericirea fluture fără sevă

Îngerul cu o mie de aripi

Poeţii visează să descopere cuvântul
suficient sieşi
numai eu nu
numai eu nu
eu visez să-mi înving îngerul cu o mie de aripi
cu o mie de culori ce putrezesc în lumină
îngerul cu o mie de ochi şi o mie de săbii
cu o mie de tălpi care-mi calcă pământul
şi cu o mie de trâmbiţe ale tăcerii coborâte peste cuvinte

Plângerile

Vai mie strigam dintre coastele nopţii
nimic nu mai e tăcere
somnul nu mai încape în pereţii pe care-i zidesc
inima a devenit labirint pentru sângele ce ar trebui s-o străbată

vai mie vietate de hârtie pe care
hălăduie cuvinte ca stafiile-n case părăsite

vai mie îmi spuneam
ferice mai poate fi nu de cine găseşte ieşirea
ci de cel care devine tăcere
împăcat
cu sângele jertfei.

Sihastre cu oase de lumină

Sihastre
arată-te în lumină
chilia în care de ceasuri bune am poposit
e neagră şi goală de tine
bâjbâi după suflarea de viaţă
după glasul tău blând îmi întind gâtul
să te mai aud rugându-te la marginea patului
cum în copilărie auzeam la marginea dintre veghe şi vis
rugăciunea şoptită a tatei

sihastre
oasele tale poartă lumină
ca ferestrele care adapă cămările cu soarele amiezelor de vară
nu pot să te pipăi
nu-ţi cunosc chipul din nicio icoană
te gândesc doar ca pe o ploaie de raze
şi-ţi aştept aburul suflării
să învieze
trupul meu rece născut în zăpezi.
De dragoste

Eu te privesc ca pe o grădină a semiramidei
în care disperarea e doar o lopată
cu care întorc pământul de pe-o faţă pe alta
ca să-i simt mirosul de sâmbure crud
mă recompun după fiecare cuvânt
şi arunc în aer pauza dintre ele
pentru că vreau să văd lumina care-ţi circulă prin artere
pentru că vreau să aud muzica cerului în paşii care te poartă
sunt o iubită complicată
pentru că în loc de sărutări vreau zborul
şi în loc de cuvinte de dragoste moartea.

Noapte de veghe

Câinele a urlat înfundat toată noaptea la vulpi
şi la alte dihănii coborâtoare la marginea lumii
lângă fereastra cu obloane închise

era noaptea în care se plămădea
cu o lumină de veghe la căpătâi
poemul cerut Îngerului
pentru naştere.

Fericirea nu e lumească
(dans me to the end of  love)

un jurământ de dragoste într-o casetă de facebook
stau şi-mi bat capul întorcând pe dos
şi pe dosul dosului de zeci de ori fiecare cuvânt
până când ele devin străvezii nelumeşti
că doar fericirea nu e lumească
nu nu nu e lumească – asta-mi repet de o mie de ori pe zi
în timp ce Leonard Coehn îmi cântă cel mai frumos poem de dragoste.

Pe muzica lui Alifantis

De sub pleoapele somnului tastez sunetele întâlnirii cu noaptea
e o întâlnire virtuală îmi spun
cum virtuale sunt uneori iubirea şi moartea
poţi să le deschizi ca pe o casetă de dialog pe messenger
dar nu ştii niciodată când se închid
şi nu poţi nici măcar să le pui pe pauză ori pe repeat
cum pun muzica asta nelumesc de frumoasă a lui Alifantis.

Un text de renunţare

Un text de renunţare e poemul acesta
ca ultima poruncă dintr-un decalog
al imperiului în care iubirea se arată pe tron
o dată-ntr-un secol
numai cine se naşte în iatacul reginei
e însemnat să o poată privi în ochi
când domneşte pentru o clipă cât o veşnicie.

Pod
Ne-buna de la nunta fără lăutari

Ea mi-a făcut semn cu mâna din lumea ei nevăzută
nebăgată în seamă
mie celei care se crede aici printre buni pe pământ
ea era atât de frumoasă fără timp
cu lumina de pe chip mai albă decât o mireasă
ea ne-buna pentru lume
pe mine m-a ales să o văd
să-i ating cuvintele nerostite de atâta amar de vreme.

Pod
Mitică zis Caragiale

În ultima vreme uit aproape tot ce-mi propun să nu uit
cum ar fi bunăoară apa la filtru mâncarea pe aragaz
vrăbiile de pe marginea patului
nu-mi mai amintesc nici ce a putut să-mi spună Mitică
autointitulat Caragiale
de m-a convins să-i deschid jurnalul de poezii
asta e sigur Mitică scria poezii
iar oamenii spun că a luat-o razna de când întors acasă dintr-un stat asiatic
îşi găsise iubita măritată cu altul
de atunci s-a apucat să adune toate cuiele
poate că astea toate sunt lucruri citite
în jurnalul cu pagini neguroase sau doar în sufletul lui
cert este că Mitică scria poezii
cum cert este că el încerca să construiască un pod
între buni şi ne-buni
şi pentru podul acesta m-a ales pe mine
să-i culeg cuvintele aruncate în hău.

Viziune

Cutreier strada oh lonely soul
dărâmături sânge amestecat
cu pământul ce nu l-a mai putut înghiţi
cerul întors pe dos cu copaci răsăriţi în jos
ploaia curgând şi ea de-a-ndoaselea
craniul cerului cu ochiul deschis e pe jumătate
de pleoape colorate-n albastru
când mai închis când mai deschis
după bunul plac al luminii

ceasul lui Dali scurgându-se din mână
îmi loveşte cu limbile lui mari timpanele
timpul se dilată oh lonely soul
peste liniile mormintelor din care
sufletele morţilor croiesc un soi de scară
la cerul amestecat cu pământ
nimic nu mai este pur îmi zic iarăşi
oh lonely soul
God knows you’re lonely soul
cerul e ca o băltoacă imensă
în care icoanele devin mormoloci
pe semne că Dumnezeu şi-a creat alt loc
departe de feţele noastre
I believe there’s a time when the cord can be cut
no cord but brain must be cut
and this vision ends.

619

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.