Daniela Micu: Infernul ca „promised land”

Share Button

Am să merg pe ideea călătoriei atunci când vine vorba despre noul volum de versuri al lui Ionel Ciupureanu (Venea cel care murisem, 2014, Max Blecher) şi din motivul că în timp ce citeşti de plăcere nu ar trebui să te gândeşti la ce a simţit autorul în momentul scrierii, ci să iei în seamă numai trăirea pe care, prin canale greu de explicat, o accesezi în momentul contactului cu poemele. Poate şi vacanţa sau unele lecturi în direcţia aceasta îmi influenţează gândirea, dar trecând peste lungul şir de justificări posibile, poezia din Venea cel care murisem este o călătorie infernală, intimă, împreună cu o persoană dragă, aproape ca un frate, alături de care înveţi să înţelegi că fiecare dispunem de un spaţiu inventat şi de un altul oferit. Spaţiul inventat nu se micşorează la contactul cu alte spaţii inventate, el nu e făcut din aer şi, deci, respiraţia nu are un rol vital: „Dacă-ţi voi ţine de urât/ spaţiul pe care l-ai inventat nu// te va devora// nici aerul dintre noi nu contează// cataplasma ta e încă vie şi/ cuvintele nu vor să se oprească” (E logic şi e destul).

Versurile lui Ionel Ciupureanu sunt ca nişte bolboroseli puternic încărcate intelectual, emoţional şi instinctiv, iar forţa lor este la fel de mare ca a unei tăceri celaniene. Pentru practicarea tăcerii ce poate surveni numai într-un moment de luciditate, în care încerci permanent să-ţi alungi gândurile pentru a nu strica echilibrul din prezent, se recomandă intrarea în sine, iar această întâlnire cu sinele este o altă latură a călătoriei – cum am mai spus, una infernală, bizară, ca o rană infectată din care trebuie mai întâi să sugi puroiul: „Mi-a fost teamă şi/ pentru a nu începe nimic am intrat/ în sinea mea// şi era bine/ la început am vomat/ în pas de dans” (Bucăţi). Eliberarea, simbolizată prin vomă, se face în ritmul unui dans şamanic, în jurul unei ape „cleioase”, prin care se naşte conştiinţa unui corp lichid în care „gesturile noastre se revarsă/ pe dinăuntru (S-a întâmplat ceva)”. În timpul aceleiaşi călătorii spre pretutindeni şi nicăieri aflăm că aerul se coagulează dacă nimeni nu ni se adresează (S-a întâmplat ceva), de aceea ni se recomandă comunicarea „nu vorbi singură spune-mi şi mie/ undeva nu în vis am auzit o lumină” (S-a întâmplat ceva).

Călătoria în sine se extinde spre nenumărate aspecte care se unesc în totalitate şi devin unele cu universul. Poemul delicateţe este poate una dintre cele mai tandre manifestări ale sinelui, ca şi cum totul s-ar topi în corpul lichid proaspăt conştientizat, ca o iertare de sine prin care ajungi la pace cu trecutul şi nu vrei să proiectezi viitorul, pentru că acesta este momentul nou al prospeţimii prezentului: „O transparenţă revărsată cu delicateţe/ un punct de sprijin o improvizaţie// cu delicateţe va trebui să ucid/ ca să mă apăr de moarte// şi-apoi iar o improvizaţie/ şi-apoi tăcerea prafului strălucitor.”

Poezia lui Ionel Ciupureanu este un fel de promised land unde conştiinţa se extinde sub diferite forme. Emoţiile, diferite de sentimente prin faptul că sunt ale prezentului, nu sunt contradictorii chiar dacă uneori au forme pozitive iar alteori negative. În această zonă contradictoriile se contopesc şi singurul scop acceptabil este ajungerea la o stranie fericire, pentru căutarea căreia suntem natural înzestraţi. Ceea ce împlineşti la capatul drumului este rezultatul propriilor proiecţii, iar Ionel Ciupureanu proiectează câte drumuri vrea el, ce voci vrea el, ce acţiuni vrea el, dar nicio limită.

Daniela MICU

315

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.