Dan Floriţa-Seracin: Să nu întrerupi pe nimeni în tăcerea sa…

Share Button

La această înduplecare a raţiunii, vorba pedagogului Rostogan, am ajuns în urma unei întâmplări trăite cu mulţi ani în urmă, pe vremea „epocii de aur” pe care (din ce în ce mai puţini, se pare) o dorim pentru totdeauna revolută.
Obişnuiam prin anii şaptezeci – optzeci să ne petrecem concediul la mare, ca tot românul care încerca cât de cât să fie în pas cu lumea, după ce economisea bani întreg anul, ori se împrumuta de la CAR, după împrejurări. Pentru că biletele prin OJT sau prin sindicat erau fie prea scumpe, în primul caz, fie anevoie de obţinut, în cel de al doilea, ne-am deprins, cu timpul, să tragem la camping, unde aveam avantajul că puteam zăbovi cât ne îngăduiau punga şi capriciile vremii.
Campingul preferat de noi în ultima vreme era cel de pe malul lacului Techirghiol, din apropierea staţiunii Eforie Nord, unde puteam face şi băi de nămol, nu pentru că am fi avut neapărată nevoie, ci pentru că, acolo aflându-ne, ar fi fost păcat, susţinea nevastă-mea, să nu beneficiem şi noi de presupusul lor efect terapeutic. Pe ţărmul mării ajungeam ieşind din spaţiul de campare printr-o spărtură a gardului în dreptul gării Eforie Nord, traversam terasamentul căii ferate, apoi ne purtam paşii pe nişte străzi şi pe aleile unor parcuri, din ce în ce mai prost întreţinute de la un an la altul, până ieşeam pe plajă, ocolind un lăculeţ cu malurile năpădite de papură, cam pe la mijlocul distanţei dintre hotelul Belona şi restaurantul Vraja Mării.
Aprovizionarea cu de-ale gurii în timpul sejurului la mare ne-o făceam întocmai ca acasă, legumele, fructele şi alte prospături le cumpăram din piaţa de la Techirghiol, unde veneau ţărani dobrogeni cu câte le prisoseau, iar pentru alimentele conservate, apă minerală, ceva vin, din când în când, aveau pe-acolo un Murfatlar la litru cu un preţ rezonabil, mă deplasam la magazinul cu autoservire, cum se spunea pe atunci, din centrul staţiunii Eforie Nord. Nu foloseam maşina pentru aceste scurte deplasări, fiindcă, părăsind parcarea campingului, riscam mereu ca locul să-mi fie ocupat imediat de un nou venit, ci o mini-bicicletă Pegas pe care o aduceam de fiecare dată cu noi pe portbagajul suplimentar montat deasupra pavilionului maşinii, alături de alte poveri, suportate cu stoicism de micul nostru vehicul de fabricaţie autohtonă, cumpărat cu inimaginabile sacrificii şi privaţiuni.
Mă sculam devreme pentru a mă duce să fac cumpărăturile indicate de nevastă-mea cu o zi înainte, îmi scoteam Pegasul pliabil din habitaclul maşinii, unde îl ţineam pentru a-l feri de amatorii de suveniruri, îl încălecam şi, întinde-o, nene, fie la stânga spre Techirghiol, fie la dreapta, spre Eforie, pe şoseaua umezită de roua dimineţii.
Data exactă când mi s-a întâmplat ceea ce urmează să povestesc nu mi-o amintesc, e cam multă vreme de atunci, mi-a rămas însă în memorie faptul că tocmai ajunseserăm cu o seară înainte la destinaţie, că dormiserăm buştean frânţi de oboseală, după sutele de kilometri parcurse, în cortul ridicat în pripă, lăsând pe a doua zi să punem la punct lucrurile în detaliu. Înainte de toate însă trebuia să ne refacem micul stocul de provizii, mai ales cel de apă minerală, fiindcă apa de la cişmeaua campingului, şi cam de peste tot pe acolo, ni se părea sălcie la gust şi altfel decât fiartă nu ne încumetam a o folosi.
Pe când fetele mele (nevasta şi fiică-mea, de vreo 12 – 13 ani pe vremea aceea) se lăfăiau încă în braţele lui Morfeu, eu am ieşit la lumina dimineţii, trezit de ceasul biologic, era o dimineaţă splendidă, fără pic de nor, vegetaţia din camping era şi ea îmbrobonată de rouă şi totul mirosea a proaspăt. După câteva inspiraţii adânci şi nişte scurte mişcări de înviorare, mi-am luat bicicleta, sacoşele, nişte bani din cei bine dosiţi într-un cotlon al maşinii, şi am ieşit din camping luând-o spre Eforie Nord.
Şoseaua era destul de liberă la ora aceea matinală, din când în când treceau diverse autovehicule, pe care, pedalând cu sârg, le ajungeam uneori din urmă în dreptul barierei de cale ferată ce lega Constanţa de Mangalia. Depăşind terasamentul căii ferate şi apoi o intersecţie semaforizată, intram în staţiune, în faţă, puţin spre stânga, ridicându-mi-se impunător hotelul Uniunii Sindicatelor, cu ferestrele sale rotunde amintind de hublourile unui pachebot. Un hâtru bun de glume, vorba poetului, îmi zisese odată, nu mai ştiu cu ce prilej, inspirându-i eu probabil încredere, că hotelul era ocupat de sindicalişti prin reprezentanţii lor.
Mi-am continuat drumul făcând viraje îndrăzneţe pe aleile sinuoase dintre clădiri, în pofida oboselii din ajun, fredonând în minte refrenul unei melodii la modă transmisă frecvent şi de Radio Vacanţa din Mamaia, recepţionat pe plajă prin micul nostru aparat de radio Solo 500, un produs Tehnoton, şi care începea cam aşa: Dans Paris, à vélo on dépasse les auto…
Şi-acum să ajung la momentul culminant al acestei scurte naraţiuni, a cărei învăţătură de minte, anticipez, e, să nu faceţi greşeala de a întrerupe o persoană necunoscută, în tăcerea, meditaţia, reculegerea, reveria sa, dacă nu doriţi să riscaţi, în cel mai bun caz, compromiterea bunei dispoziţii într-o zi de concediu sau, în cel mai rău, al meu, de exemplu, să vă sporiţi brusc lehamitea faţă de o lume, în care, aveaţi iarăşi, a câta oară!, revelaţia, că vi s-a hărăzit să duceţi cea modestă, ba chiar cea mai demnă de dispreţ existenţă.
Ajuns în faţa complexului comercial al staţiunii, mi-am priponit Pegasul de stâlpul unui gărduleţ metalic, utilizând sistemul de asigurare cu cifru made in China din dotare, şi am pătruns în incinta binecunoscutului magazin cu autoservire. Înăuntru, surpriză, toate produsele oferite spre vânzare îşi schimbaseră locul faţă de anul precedent, tot ceea ce era într-o parte fusese reamplasat în partea opusă, toate câte se aflaseră într-un loc trebuiau redescoperite în altă zonă, până şi rafturile îşi modificaseră poziţia ori fuseseră înlocuite cu altele noi. Aşa că, în loc să-mi isprăvesc operativ aprovizionarea, am început să cutreier de colo până colo, descoperind cele râvnite ba ici, ba în altă parte, după cum îmi era norocul. Iar în incinta magazinului nu se mai afla nimeni, cu excepţia unei fătuci toropite de somn la casa din dreptul ieşirii, nerefăcută, se pare, după o noapte de distracţie prin localurile de care, fireşte, staţiunea nu ducea lipsă.
Zăbovind eu mai mult decât scontasem în magazinul acela, numai de locul unde speram să găsesc litra de Murfatlar la 10,50 lei n-am putut defel da, fără de care n-avea niciun haz întoarcerea „acasă”, pentru că sărbătorirea preconizată seara a celei dintâi zile petrecute la mare în acel sejur ar fi fost într-un fel compromisă.
Ziceam că în incinta magazinului nu se afla la ora matinală când îi trecusem pragul, cu excepţia casieriţei somnolente din dreptul ieşirii, nimeni. Totuşi, aveam să constat curând, mă înşelasem, se mai afla cineva. Un individ pe care îl descoperisem în cele din urmă adăstând în faţa unui raft scund, amplasat în dreptul uneia dintre vitrinele magazinului, privind în deplină linişte peste raftul acela, prin suprafaţa vitrată, spre peticul azuriu de cer de deasupra clădirilor de vizavi. Era un tip într-o ţinută, mi s-a relevat instantaneu, nu tocmai adecvată locului, tras la costum cu cravată, ţinând o servietă goală în mână, dintre cele de modă veche, din piele cu catarame de alamă.
M-am apropiat de individul acela cu oarecare timiditate, impunându-mi el mai puţin prin sobrietatea ţinutei, cât mai ales prin starea aceea de profundă reculegere în faţa nemărginirii cereşti, chiar dacă aceasta era observată doar parţial peste raftul scund şi prin sticla nu tocmai curată a vitrinei modestului magazin cu autoservire din Eforie Nord. În loc să-mi văd de treabă şi să-l las cufundat în tăcerea lui, mod de a proceda raţional şi fără neplăcute consecinţe, dar, vorba aceea, dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă, mi-am luat imprudent inima în dinţi şi i-am adresat întrebarea:
– Domnule (am cutezat să-i spun aşa, în semn de respect pentru un intelectual după toate aparenţele, deşi apelativul fusese interzis printr-o aberantă lege a regimului comunist), nu vă supăraţi, unde pot găsi o sticlă cu vin în magazinul acesta?
Uşor corpolent, cu fălci plinuţe şi părul grizonat, omul n-a reacţionat imediat la cuvintele mele. A tresărit puţin, apoi a întors în direcţia mea nişte ochi mari, albaştri, uşor exoftalmici. M-a studiat, măsurându-mă de sus până jos, coborându-şi în semn de dezamăgire colţurile buzelor. A stăruit preţ de câteva secunde contemplându-mă, apoi şi-a întors, pufnind scurt pe nări, din nou privirea, prin sticla înceţoşată a vitrinei, spre peticul de cer aflat deasupra clădirilor din partea opusă a străzii, care începea încetul cu încetul să se anime.
Da, mi-am spus mai târziu, reflectând asupra situaţiei, prin ce i-aş fi putut eu impune acelui om necunoscut, pe care în mod vizibil l-am deranjat în tăcerea lui, pentru a obţine cu promptitudine un răspuns? Ce i s-a relevat acestuia la prima întoarcere a privirii spre mine? Avea în faţă un individ între două vârste, îmbrăcat într-o cămaşă boţită dintr-un material imprimat „sare şi piper”, pe care unii îl mai numeau şi „anti-jeg”, pe care o purtase întreaga zi precedentă stând ore în şir la volan în cam rudimentara maşină prin marea de foc a Bărăganului, nişte pantaloni scurţi din material de blugi decolorat, încălţat cu o pereche de sandale concepute din câte două barete groase de piele, cam scorojite, petrecute unele peste altele, motiv pentru care erau denumite „romane”, în mâini ţinând nişte sacoşe pântecoase din rafie, vârstate pe alocuri în negru din pricina atingerii repetate a roţilor bicicletei. Aşa mă proţăpisem eu înaintea lui. A, să nu-mi uit fizionomia, eram nebărbierit de vreo două zile, cu ochii desigur uşor injectaţi de oboseală, iar faţa poate îmi păstra urme de transpiraţie de la mersul rapid pe bicicletă cu puţin timp înainte.
– Domnule, am insistat, crezând că nu fusesem bine auzit, nişte vin nu se poate găsi pe aici?
Omul a repetat gestul de adineauri, întorcând anevoie capul spre mine, doar că de această dată ochii exoftalmici i se bulbucaseră şi mai mult în orbite iar fălcile plinuţe începuseră să-i tremure. Transformarea lui subită mă determinase să fac un pas îndărăt.
– Ce vrei dumneata? mi s-a adresat pe un ton încărcat de dispreţ. Vin? La ora asta vrei vin? Nici nu s-a făcut bine ziuă şi tragi deja la băutură?…
Am fost atât de surprins de reacţia lui, încât n-am putut să schiţez niciun gest, necum să-i dau un răspuns. De altfel, nici n-aş fi avut timp să i-l dau, fiindcă individul a continuat:
– Nu te uiţi cum arăţi? Om cărunt (îmi cam ieşiseră de timpuriu peri albi la tâmple) pervertit de alcool!… Eşti o ruşine a societăţii!… Du-te şi spânzură-te, că nu eşti bun de nimic!… Nu vezi că abia te ţii pe picioare (presupun că începusem să mă clatin sub potopul de invective). Nu ţi-a fost destul cât ai băut toată noaptea, ca destui alţii de teapa ta, lălăind pe străzi, acum vrei să te dregi cu alte porţii de băutură?…
În fine, ca un suprem gest al oprobriului său, presupusul intelectual mi-a scuipat horcăind din gât un ghemotoc gelatinos garnisit cu spumă la picioare.
În acel moment am găsit tăria să mă întorc, în zăngănitul exasperant al sticlelor de apă minerală din sacoşă, precipitându-mă spre casă, unde fătuca, trezită de strigătele neaşteptate, intimidată şi ea, mi-a preluat cu mână tremurândă bancnotele numărate maşinal.

Din cartea Fragmente autobiografice, în pregătire

(sursa foto: banaterra.eu)

360

1 Comment

  1. Mi-a placut foarte mult. Umblam si eu, pe vremea aceea, la mare, cam in aceleasi conditii. Cunosc locurile si atmosfera.
    Tovarasul „intelectual” stia ca se interzisese vanzarea bauturilor alcoolice mai devreme de ora 10. Avea, se pare, misiunea de a salva clasa muncitoare de viciul betiei. E clar ce „admira” el prin oglindirea vitrinei murdare, nicidecum cerul azuriu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.