Dacă e iunie…

Share Button

Dacă e iunie, e Eminescu. E cea mai respectată dintre cutumele noastre culturale. Nu poate trece nici ianuarie, nici iunie fără ca peste tot în ţară, într-un fel sau altul, patetic şi lălăit sau auster şi avizat, să nu fie celebrată amintirea lui Eminescu. Dar, de fapt, nu e vorba de amintirea, ci de prezenţa lui Eminescu. Fiindcă, în ciuda numeroaselor parastase care i s-au oficiat mai ales din 1990 încoace, el e mereu în centrul atenţiei, contestat sau reconfirmat, cum numai o prezenţă mereu incitantă poate fi. Și, cu toate că, după 150 de ani în care s-a tot vorbit despre el necontenit, în fel şi chip, nu prea mai poţi să spui ceva nou şi inteligent în astfel de împrejurări ocazionale, dovada de necontrazis a prezenţei sale stă în fluxul constant al cărţilor care-i sunt consacrate. Lucrări fanteziste sau studii demne de tot respectul, ele continuă să apară şi rămân expresia unui interes mereu activ. Din ultima categorie, având nu doar girul competenţei autorilor, ci fiind şi recente, se cuvin salutate două iniţiative. Prima este, de fapt, o serie de eseuri, Eminescu, poem cu poem, semnată de criticul Alex Ștefănescu, cealaltă e o investigaţie asupra creşterii şi descreşterii unui spectaculos fenomen cultural, numit generic „Mitul Eminescu”, întreprinsă de istoricul Lucian Boia. Asupra celei dintâi nu voi insista deoarece este în plin proces de configurare. Ce se poate însă spune de pe acum este că revizitarea lui Eminescu „poem cu poem” de către un critic cu respect pentru arta literară, cu stil şi cu umor,  se anunţă ca un demers salutar, în sprijinul desprinderii de proza lemnoasă şi soporifică a manualelor care au reuşit sinistra performanţă de a-l face pe Eminescu urât de elevi. Numai de-ar afla şi, în general, cam defazatele „cadre didactice” de existenţa acestei rezerve de oxigen…

Putem, în schimb, să aruncăm o „răpide ochire” asupra cărţii dlui Lucian Boia, mai ales că nu e opera unui literat şi priveşte lucrurile oarecum din afara breslei, cu detaşarea omului de ştiinţă, deşi, considerat sub aspect stilistic, expresiv, şi d-sa tot scriitor este. Merită apoi pentru că şi de data aceasta, melanjul dintre istoric şi literat a stârnit controverse. Nici nu se putea altfel, dl Lucian Boia fiind bestia neagră a patrioţilor naţionalişti care ştiu nesmintit că d-sa e un trădător, plătit de Soros, năimit de KGB, probabil şi… băsist. Doar e deja ştiut cum, cu fiecare nouă carte, Boia e pus să dărâme ceva. Curios este că şi oameni serioşi, rezonabili, probi, se simt uneori afectaţi de abordările dlui Lucian Boia. În cazul de faţă, m-a surprins interpretarea unui important om de cultură şi eminent poet, dl Adrian Popescu, care îi reproşează istoricului „…tabloul de o răceală clinică a anatomiei unui sentiment al identităţii româneşti. Nimic nu e greşit ca document strict, totul e greşit ca abordare, datele sunt exacte – operaţia a reuşit, dar pacientul a decedat. Eminescu este rigid, exsanguu, mort în paginile lui Lucian Boia.” (Steaua, nr. 1/2016) N-am avut aceeaşi impresie. Fiind deja cunoscute metodele de lucru ale dlui Lucian Boia, ştiam de la început că voi urmări investigaţia metodică, într-adevăr rece, a unui fenomen socio-cultural şi nicidecum o biografie romanţată sau un nou panegiric. Nici nu era greu de prevăzut, întrucât eseul se intitulează „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”. Sublinierea îmi aparţine: cuplarea celor două antonime anunţă cât se poate de explicit intenţia autorului. El însuşi precizând apoi (zadarnic!) că lucrarea sa „…nu e o carte (decât tangenţial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene.” De altfel, şi dl Adrian Popescu recunoaşte că „…opţiunile ideologice ale ziaristului sunt fireşte discutabile, dar stau sub semnul vremii în care a trăit, erori care nu ar trebui exacerbate, ci explicate.” Or, aceasta – explicarea – este exact ceea ce face dl Lucian Boia, identificând şi delimitându-se de toate tentativele de exacerbare ivite de-a lungul timpului.

„Sub semnul vremii în care a trăit…” În această precizare a colegului Adrian Popescu rezidă şi principala calitate a tuturor scrierilor dlui Lucian Boia. În toate studiile şi eseurile d-sale, principiul de bază al istoricului este judecarea lucrurilor prin prisma contextului epocii lor şi nu de la cota la care el însuşi se află. Astfel, bunăoară, e lipsit de sens să-i osândeşti pe cei ce încă de la început l-au contestat pe un poet de talia lui Eminescu, reproşându-i inadvertenţele, stângăciile şi sfidarea canoanelor literare ale vremii sale, deoarece – scrie istoricul – „..noi ştim că Eminescu este Eminescu şi îl privim cu alţi ochi decât contemporanii săi.” Care îl evaluau după textul concret, apărut sub ochii lor, fără a beneficia, fireşte, de vreo perspectivă. Totuşi au existat şi oameni care i-au intuit valoarea şi evoluţia, iar cel mai prestigios, a cărui opinie s-a impus până la urmă, a fost Titu Maiorescu: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern […] dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului.” Cuvinte care şi-au păstrat până azi valoarea de sentinţă definitivă, la ultimă analiză Eminescu nefiind nici mag, nici prooroc, nici filozof, nici economist, nici savant, eventual precursor al unor Einstein sau Planck, ci un om care şi-a dobândit o vastă cultură heteroclită, care, intrând în conjuncţie cu propriul geniu, a dat naştere unui „poet nepereche”, singura sa ipostază indestructibilă. Căci dintre toate superlativele cu care a fost încununat – poetul naţional, luceafărul poeziei româneşti, românul absolut, omul deplin, etc. – cel de „poet nepereche” e singurul inatacabil, întrucât fiecare poet autentic este realmente un unicat al vremii sale, capabil uneori, precum Eminescu, s-o şi devanseze. El poate avea epigoni cât de mulţi, dar niciodată vreun seamăn.

Boia 9 cS-ar zice că Titu Maiorescu a stat la baza configurării mitului Eminescu. Istoricul recunoaşte că cuvântul acestuia „avea greutate”, încât contribuţia sa „nu e deloc neglijabilă”, precizând totuşi că procesul de naştere a unui fenomen de natura mitului e mult mai complex. Și pentru o corectă înţelegere a sa, dl Lucian Boia are prevederea de a numi pe parcursul demersului său câteva caracteristici, după opinia sa definitorii, pentru conceptul de mit. Astfel, „geneza oricărui mit presupune o emoţie împărtăşită. Nu se nasc mituri la rece.” Dar, îmi permit să adaug, pot fi  şi trebuie analizate la rece. Mai departe: „…mitul ajunge să aibă o viaţă proprie, care nu e subordonată realităţii înconjurătoare”. De aceea „un mit – un mit adevărat, este inepuizabil” şi nici nu se acordă vreodată cu calea de mijloc. De asemenea, „…o mitologie răspunde sentimentului general, nu doar gustului unui cerc de rafinaţi”, ceea ce înseamnă că „Un personaj este mitificat atunci când o comunitate se oglindeşte în el, apelează la el ca la un spirit călăuzitor.” Și, ceea ce mi se pare foarte important, „Excesele interpretative, dispuse în versiuni contradictorii, se prind însă perfect în logica mitologică, nelăsând subiectul să cadă în banalitate, întreţinând disputa şi necesara stare de tensiune.” Iar atunci când contestarea atinge cote aberante, ca în cazul unor Aron Densusianu, Grama sau, recent, a unui Dan Alexe, „ea nu face decât să confirme amploarea mitului.” Toate acestea se verifică în cazul mitului Eminescu, ca tablou de fundal. În plus, dl Lucian Boia identifică „ingredientele” care compun specificitatea acestuia, acumulându-se în timp până la a-i conferi amploarea şi prestigiul cunoscute, de la care a început apoi „desfacerea”. Primul element, big-bangul care a generat mitul, a fost poezia sa, unanim inteligibilă şi eufonică, şocul noutăţii sale: „Toată mitologia eminesciană, spune istoricul, s-a înălţat pe celebritatea dintâi, izvorâtă din muzicalitatea obsedantă a versurilor.” Celebritate care s-a păstrat până azi, ca sursă de admiraţie, dar şi de vulnerabilitate, oricum, singura care-i garantează unicitatea artistică. S-a adăugat apoi foarte curând ceea ce dl Lucian Boia numeşte „accidentul biografic”: „Tinereţea, ca şi nebunia, e parte integrantă (şi puternic valorizantă) a mitului său.” Au produs acestea o puternică impresie în opinia publică, agitată şi de episodul Veronica, atât cât era deocamdată cunoscut, dar în spiritul romantic al vremii, cum şi de impactul nefericitei epigrame a lui Macedonski, acest „neîntrecut specialist al gesturilor inoportune.” Apariţia apoi, în 1883, în selecţia şi din iniţiativa lui Titu Maiorescu, a primei ediţii a poeziilor sale,  a fost decisivă. Facerea mitului se pornise şi era de acum de neoprit, întocmai ca rostogolirea şi creşterea bulgărelui de zăpadă. Fenomenul e obiectiv, „sub vremi”, determinat de acestea, şi nu are nimic condamnabil, după cum subiectul său nu are nicio vină, fiind stupidă deopotrivă hiperglorificarea  ca şi minimalizarea sau ironizarea sa. „Excesele interpretative”, indiferent din ce direcţie ar veni, sunt, de altfel, numite de istoricul cercetător ca factori de primă importanţă ai creşterii mitului, iar amintirile contemporanilor, de multe ori îndoielnice, cum şi romanţările, cu mare priză la publicul neavizat, sunt şi ele „componente mitologice” în cazul de faţă.

Cu acribia cercetătorului profesionist, evitând interpretările emoţionale, dl Lucian Boia urmăreşte astfel în succesiunea lor cronologică, dar şi logică, toate etapele prin care a trecut „mitul Eminescu”, până la zi, demonstrând astfel în termeni de necontrazis amploarea mitului, aşa cum o schiţa într-un interviu:  „Eminescu e bun la toate. Din moment ce e „românul absolut”, el foloseşte tuturor ideologiilor. E atât de important în conştiinţa românească, încât fiecare încearcă să se justifice şi să se legitimeze cu Eminescu.” Nu sunt eludate nici momentele eruptive de după 1990, cum a fost acel număr de pomină al ”Dilemei” din 1998, care n-a fost iniţiat cu intenţia de a-l demola pe Eminescu, ci de a provoca o revoltă împotriva absurdităţii, stereotipiilor şi banalităţilor care-i împovărează posteritatea precum aglomerările de alge parazitare etrava marilor corăbii. Absurdităţilor le este dedicat capitolul Complotul, unde e devoalat fără menajamente modul în care „Eminescu e preluat de fabrica de mituri conspiraţioniste, una din puţinele industrii prospere din România de după 1989.” Succesul acestei „literaturi” e explicat prin faptul că „…ficţiunile conspiraţioniste sunt tentante şi molipsitoare”, iar, mai ales când sunt adaptate unui mit deja constituit, sporindu-i astfel anvergura, „Miturile conspiraţioniste sunt indestructibile”. În cazul de faţă, absurditatea lor  se poate susţine printr-o observaţie simplă, evidentă şi de bun simţ: „Eminescu nu era un personaj chiar atât de important încât să pună în alertă cancelariile europene. Era doar ceva mai mult decât un necunoscut […] Dar să nu-l atragem în joc pe Eminescu. Tot ce se petrece astăzi e problema noastră, nu a lui.” Printre cele ce se petrec astăzi şi sunt problema noastră, se pare că insolubilă, este şi reiterarea cu o constantă vigoare a locurilor comune, stereotipiilor şi solemnelor banalităţi care pervertesc toate ocaziile omagiale în festivisme pioase şi vidate de respectul autentic şi sobru pe care-l merită şi i-l datorăm lui Eminescu. Dl Lucian Boia dedică şi acestui fenomen savurosul capitol Comemorare la Academia Română, cu exemple concrete din alocuţinile unor personalităţi cu ştaif, de la Preşedintele Înaltului For până la Prea Fericitul, cu toţii bine intenţionaţi, desigur, dar nu şi „în chestie”.

Bineînţeles, ducând investigaţia până la focalizarea articulaţiilor şi detaliilor fenomenului, nu întotdeauna confortabile pentru protagonişti, oricare ar fi ei, dl Lucian Boia îşi atrage o mulţime de adversităţi. Și ce dacă? A devoala adevărul, mai ales când o faci cu argumente şi dovezi, e infinit mai important decât reacţiile umorale ale unora sau altora. Mai ales că niciun cititor de bună credinţă al acestei cărţi, nu poate învinui autorul de ipocrizie când, de nenumărate ori de-a lungul ei, îşi declară preţuirea faţă de subiectul mitului: „Și totuşi Eminescu nu e doar un mit. A existat, există încă şi un Eminescu adevărat, care abia se întrevede acoperit de imensa construcţie mitologică al cărei prizonier a devenit.”

Chiar aşa: abia se mai întrevede. De aceea mă gândesc ca, în încheierea acestui comentariu să vă propun să medităm o clipă şi asupra a ceea ce Eminescu a zis despre sine în nişte versuri pe care sunt sigur că  foarte puţini din vocalul său alai de azi le cunosc:

„Pe mine nu mă ştie nime
Nici chiar tu însăţi, doňa Sol…”

________________________

Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit. Bucureşti. Humanitas, 2015.

Radu CIOBANU

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.