Cuvântul SCRIS şi cuvântul VORBIT. Oraşul alb. Interviu cu Veronica Balaj

Share Button

Remus Valeriu GIORGIONI: – Aţi exersat de ani buni cuvântul scris, dar şi cel rostit radiofonic, la microfon… Două meserii, două forme de exprimare. Care dintre ele are întâietate?
Veronica BALAJ: – Nu pot stabili aşa ceva pentru că sunt în permanenţă în căutarea echilibrului. Acesta îmi dă o oarecare linişte. Sunt o zodie a balanţei. Cumpănesc talerul şi ce greu e uneori să-l ţin în echilibru! Dar exclus, nu pot isca vreo competiţie. Îmi iubesc ambele meserii. În cel mai bun caz, jurnalismul îmi serveşte lecţii de viaţă, fragmente de realitate care, cine ştie, pot determina uneori puncte de reper de unde pornesc ramificaţiile imagistice din scris.

R.V.G.: – Cuvântul este materia primă. Aveţi o slăbiciune pentru el?
V.B.: – Da, chiar îl consider element necesar vieţii. Nu degeaba ne-a fost dăruit de Creator. Este fascinant să poţi comunica şi prin voce şi prin scris, e un dar, o spun cu încredinţarea că nu greşesc. O ştie oricine, dar nu avem timp să conştientizăm de fiecare dată ce mare favor existenţial avem. Cuvântul poate fi imaginat ca o maşinărie cu multe butoane de acces la înţelesurile sale. Sunt înţelesuri în starturi. Accesăm de fiecare dată un altul dacă e vorba de literatură. Important este să aflăm manivela pe care trebuie să o învârtim la momentul respectiv. La microfon, cuvântul e mai uşor de îmbinat în fraze. Folosim cam aceleaşi înţelesuri, uzuale pentru toată lumea. Ori-cum, cuvântul are o forţă nebănuită. În care trebuie să credem.

R.V.G.: – Credeţi în prieteniile literare? Toţi scriitorii se folosesc de cuvinte. Ar trebui să-i lege aceasta?
V.B.: – Dacă ai şansa unei comunicări cu un om ales, cu o spiritualitate selectivă, cred că pot fi şi prietenii literare. Dacă e cineva limitat, străbătut de invidie, nu se poate. E nevoie de lungimi de undă compatibile, ca să trec în perimetrul jurnalistului de radio. O spun din experienţă. Am o prietenie literară (acum e mai diluată, pentru că e plecată din ţară), dar vreo doisprezece ani am împărţit impresii, derute, ne-am citit textele acceptând păreri ale celeilalte. E vorba de o persoană foarte elevată, foarte talentată, poeta Rodica Draghincescu. Acum e în Franţa. Recunoscută şi acolo. Am mai încercat alte prietenii, dar nu a mers. A apărut suspiciunea, au apărut colţii invidiei. Asta roade pe mulţi din lumea artelor. Rămânem la stadiul de superficialitate comunicaţională.

veronica balajR.V.G.: – Şi interviurile cu alţi scriitori, invitaţi în emisiunea ,,Viaţa literară”, pot constitui un puzzle informaţional interesant. Întâmplări legate de aceste momente ar fi chiar de coloratură. Vă pot cere să rememoraţi câteva?
V.B.: – Desigur. Ar putea rezulta o carte dacă m-aş apuca să scriu despre aşa ceva. Unele au fost marcante. Mai ales că interviul e o… specializare a mea. Am stu-diat în Elveţia, la Université de Neuchâtel, arta interviului. Sper să se fi lipit ceva de mine. Să mă refer pe scurt la întâlnirea cu Nichita Stănescu. Era la Teremia Mare, în toamna de dinaintea morţii sale. Atât de regretată şi de către mine. Emana o vrajă. Nemaiîntâlnită. L-am dus cu maşina mea, din pricină că nu era lumină pe stradă, am nimerit în curtea bisericii în loc să ajung la sala unde se ţinea o mare întâlnire din seara aceea. La scuzele mele, mi-a explicat diferenţa dintre eroare şi greşeală. Mi-a dat interviul chiar acolo, pe scaunul din dreapta al maşinii Dacia. M-a impresionat însă imens felul cum păşea. Când a coborât, se ţinea de braţul meu. Părea că pământul i se lipea de tălpi. Ce greu se dezlipeau paşii săi!

Ar mai fi nepoata lui Lucian Blaga care, la fine de interviu, m-a rugat să şterg întrebarea şi fraza prin care ea răspunsese ce vârstă avea. Mi-a dat o lecţie de feminitate. De atunci, nu mai întreb o femeie câţi ani are. Ar mai fi Gerda Barbilian, soţia marelui Ion Barbu, ar mai fi Octavian Paler, Adam Puslojic, George Uscătescu din Spania, care l-a cunoscut pe Brâncuşi, ar mai fi foarte mulţi. Să evoc scurt un moment cu Ştefan Augustin Doinaş, care a acceptat să mergem pe jos de la Teatrul din Craiova la Radio Craiova pentru a vorbi despre un festival de poezie care avea loc acolo şi pe drum a alunecat, cred că şi-a atins rău glezna, că şchiopăta, dar nu a comentat, nu s-a arătat jignit de faptul că trebuie să străbată un traseu per pedes, pentru ca eu să-mi fac datoria de redactor. El nu avea nevoie de publicitate, desigur. A fost o altă lecţie. Superioritatea nu îngăduie ifose. E clar.

R.V.G.: – Aţi lansat cărţi în mai multe ţări. V-au dus cărţile pe dvs. sau invers, v-aţi lăsat purtată de ele?
V.B.: – Cred că varianta a doua e mai plauzibilă în ce mă priveşte. De fiecare dată când eram invitată undeva, era ca şi când cartea scrisă îmi arăta un soi de mulţumire. Intra în portretul meu şi era de bine.

veronica balaj 6R.V.G.: – Dintre aceste întâmplări ,,de bine”, selectaţi unele care-au ieşit, să zicem, din tipic.
V.B.: – Poate lansarea de la Universitatea Neuchâtel, Elveţia, a volumului ,,Cafeneaua anticarului” (,,Le café du bouquiniste”), apărută bilingv la Editura Vinea, din Bucu-reşti, care fusese programată împreună cu lansarea unui scriitor de proză scurtă elveţian. Şi care nu a mai venit. Şi nici nu a anunţat în prealabil (era profesor de sport şi avea o competiţie). Am rămas singură. Cartea mea avea mai mult timp de prezentare. Era norocoasă. Sau romanul ,,Baltazara,” în traducere italiană, care la Roma a fost supus unui experiment de moment. Pusă într-o cabină telefonică din Piaţa San Pietro, am aşteptat împreună cu traducătorul să vedem dacă trezeşte interesul cuiva şi o va lua. În final, cineva s-a decis cu greu. Merită (în semn de mulţumire) să amintesc pe violonista de la Filarmonica din Ierusalim care, pentru lansarea cărţii mele în ebraică, a învăţat, special, ,,Ciocârlia” la vioară. S-ar putea depăna multe altele…

R.V.G.: – Şi deziluziile? Cum le gestionează o fiinţă feminină, scriitoare?
V.B.: – Plânge. Sau se înfurie. Mai ales dacă e cineva în care credeam. Apoi îl scot din atenţie. Trece în umbră.

R.V.G.: -Vă e teamă de ceva anume?
V.B.: – Să nu li se întâmple ceva grav celor dragi. Eu nu contez în ochii mei atât de mult. Nu am învăţat să mă iubesc pe mine însămi. Pe cei din familie-i iubesc mai mult.

R.V.G.: – Scriitorii tineri, azi, vin în forţă. Ar părea că nu le lipseşte nimic să ajungă în vârf. Mult mai repede intraţi în atenţie decât în alte perioade. Sunt în competiţie cu noi, cei mai vechi?
V.B.: – Şi da şi nu. Depinde cum privim timpul. Putem să ne opunem mersului vremii, să ne străduim oricât şi oricum. Timpul are săgeţile lui. Pentru fiecare. Un crâmpei am străbătut noi, avem avans, dar dacă nu ţinem pasul, ne ia valul. Poate avem mai mult disciplina studiului şi implicit avem un suport. Necesar. Fără cultură nu se poate merge prea departe. Cultura şi informaţia luată de pe internet nu sunt suficiente. Arta e teritoriu de luptă, nu de relaxare. Se scrie atât de mult în lumea largă, se scrie şi la noi foarte divers, foarte bine, mai puţin bine, se fac experimente, e o vâltoare a imaginii vieţii trecute prin litera de foc a literaturii. Onorabil este să ne continuăm aventura, să ne asumăm riscurile.

veronica balaj 8R.V.G.: – Cum aţi perceput contactul cu Terra Sancta?… Aţi simţit ceva păşind pe Via Dolorosa, „pe urmele Mântuitorului”?
V.B.: – Întâlnirea cu Terra Sancta? Cine dintre noi, locuitorii planetei Pământ, n-ar dori aşa o experienţă? Am citit că şi ateii s-au dus până acolo, doar, doar vor găsi contra-argumente la credinţa născută acum 2000 şi ceva de ani. Circulă destule poveşti în acest sens, dar pentru mine a fost pur şi simplu un dar picat din… cer. Nu-mi plănuisem călăto-ria în mod special, însă a devenit un fapt ab-solut memorabil, mai ales că mergeam să-mi prezint cartea Scut iluzoriu, tradusă în limba ebraică şi publicată în Ierusalim.
Să ajungi în acest punct unic al lumii nu presupune a străbate doar o distanţă geografică, străbaţi şi… un timp. Care devine un… secret interior.
Cred că e o pregătire sufletească, mentală pe care ne-o facem înainte de a ajunge acolo. Eu am avut senzaţia că sunt învăluită de mister. Trebuie spus de la bun început că Ierusalimul nu seamănă cu nici un alt oraş din orice parte a lumii. Şi mai ales, nu seamănă câtuşi de puţin cu felul în care mi-l imaginasem eu. Nu vezi la fiece pas reclame strălucitoare, clădirile toate sunt din piatra albă, e Oraşul alb, cum l-am definit în cartea pe care o voi scrie despre această întâmplare senzorial-sentimentală, cum vrei să-i spui..
Mă încerca un simţământ greu definibil. Orice imagine căpăta o aureolă, pluteam. Din când în când mă interogam, mă introspectam (la repezeală prin asaltul de emoţii), să înţeleg dacă sunt îndeajuns de smerită. Şi nu cred că asta era ceea ce reuşeam atunci. Misterul cobora parcă de sus, îmi tăia respiraţia şi, nevăzut, se juca de-a mirarea, de-a întrebările fără răspuns, de-a fantezia copleşitoare. Îmi imaginam pe unde ar fi păşit Isus, oh, casa lui Petru m-a făcut să văd fuioare de mister izvodite parcă din acel pământ, iar cântatul cocoşului… ce să zic, îl puteam auzi dacă închideam ochii. Îţi este dat să crezi într-o întâlnire cu fabulosul, cu misterul, totul te transformă interior. Pe nebănuite.
Nu puteam să nu scriu măcar o pagină despre această miraculoasă trăire. Aşa s-au adunat (în timp scurt), cât încă mai eram sub imperiul emoţiilor speciale, poemele din cartea numită. Am avut şansa să fie din nou tradusă în ebraică, limba sfântă, şi am mers pentru a doua oară prin aceleaşi locuri. Dar, dacă mai este spaţiu, aş mai adăsta puţin în atmosfera oraşului. În prima zi când am pornit spre locurile sfinte, am coborât, am urcat străzi, gardate de zidurile din piatră, albe, se cuvine a spune că e lege, orice primar venit la cârmuirea Oraşului Sfânt nu a avut voie să dea avize de construcţie decât din piatră sau marmură albă, cele pe lângă care am trecut eu atunci aveau înălţimea a două etaje, ca mai apoi, brusc, să mă pomenesc într-o vale deschisă, de unde urca o stradă spre Grădina Ghetsimani. Mai spun şi azi şi oricând va veni vorba, să nu vă aşteptaţi să semene Ierusalimul imaginat de voi, cei care veţi ajunge acolo, cu Ierusalimul real. Totul e îmbrăcat în abur de taină. Spiralat prin vremi. Trebuie doar să vrei să fii racordat la toate acestea din care vin boabele de încredere şi speranţă.

veronica balaj 9R.V.G.: – Relataţi-ne întâlnirile literare pe care le-aţi avut în Israel şi cum v-a venit ideea scrierii cărţii Ierusalim – Jerusalem, bine primită de critică.
V.B.: – Întâmplările mi-au fost hărăzite, pot spune, pentru că eu nu am avut niciun merit în conturarea lor şi chiar la desfăşurarea lor eram doar… un spectator implicat, dar nu mai mult. Să recunosc, am fost favorizata sorţii. După prima lansare a unei cărţi în ebraică, am avut norocul să merg şi a doua oară cu a doua carte tradusă în aceeaşi limbă. Merită să o amintesc pe doamna de la Filarmonica din Ierusalim, care, la prima lansare, desfăşurată la cel mai vechi muzeu, Muzeul Or-Haiim, a interpretat la vioară Ciocârlia, învăţată special pentru acel moment, ştiind că eu vin din România şi…. auzise că e vorba de o melodie foarte îndrăgită la noi. M-a emoţionat un asemenea dar.
O altă întâmplare a fost legată de vizitarea Muntelui Măslinilor. Maica de la biserica ortodoxă îmi dăduse ghid pe un tânăr arab, trecut la creştinism, care era şoferul unui înalt prelat. Nu vă pot detalia mirarea pe care am avut-o când am auzit cum acest tânăr vorbea pe lângă arabă, idiş, engleza şi… limba română. Dar ce pronunţie fru-moasă avea! Şi mai ales m-a uluit faptul că explicaţiile pe care le primeam în limba română erau ca la carte. Adică se baza pe citate din Biblie. Ca un teolog. Ar fi mult mai multe de spus, dar le rezerv pentru cartea Oraşul alb.

R.V.G.: – Aveţi ceva nou pe masa de lucru?
V.B.: – Tocmai deconspirasem ceva, ceva… Este în lucru o carte de eseu-memorialistic, să spun aşa, despre întâmplările prilejuite de aceste două vizite în Ţara Sfântă şi de cele două lansări în ebraică, la Ierusalim, Tel-Aviv şi Haifa. Oamenii întâlniţi, locul unic în lume, ţara, toate devin eşafodajul unui film secvenţial trăit la temperaturi înalte.

R.V.G.: – Vă mulţumim pentru soli-citudine şi timpul acordat!

Remus Valeriu GIORGIONI

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.