Cuvânt pentru filologul Eugen Beltechi

Share Button

Un lugojean de seamă, filologul Eugen Beltechi, deși s-a retras din istorie, s-a întors totuși acasă, printre concitadinii săi, acceptând să devină o cruce neagră în Cimitirul Ortodox Român, panteonul comunității noastre, de unde ne poate veghea și încuraja să mergem pe drumul cel drept spre și prin noaptea veșniciei. Colegii lui de la Cluj l-au urmat pe ultimul drum și ne-au asigurat în necrologul lor că un om de talia lui nu moare niciodată. Să-i ascultăm și să le dăm dreptate. (Simion DĂNILĂ)

Îndurerată familie, întristată adunare,

Se poate spune fără a greşi că viaţa celui care, din nefericire, ne părăseşte astăzi pentru totdeauna, s-a confundat până în ultimele clipe cu viaţa Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj, institut care a primit, după 1990, numele de „Sextil Puşcariu”, după întemeietorul său, unul dintre cei mai mari lingvişti, profesori şi oameni de cultură români din secolul trecut. Institutul clujean de astăzi este continuatorul Muzeului Limbii Române, cea mai performantă instituţie de cercetare lingvistică şi filologică, de studiere a limbii române sub toate aspectele sale, din România deceniilor interbelice, apreciat superlativ în întreaga lume ştiinţifică europeană a timpului său. Prestigiul acestui institut a trecut asupra celui actual, cercetătorii, profesorii care au activat aici reuşind nu numai să-l păstreze, ci şi să-i dea o nouă strălucire. Acest lucru nu s-a putut face, desigur, decât prin oameni dăruiţi de Dumnezeu cu har intelectual şi cu virtuţi umane deosebite. Profesorul Eugen Beltechi a fost un exemplu de frunte al acestui adevăr.

A intrat în Institutul clujean în urma unui concurs, ţinut în anul 1968 – iată că se împlineşte în anul acesta o jumătate de veac –, în care a fost remarcat îndată de către renumitul lingvist Emil Petrovici, bănăţean şi acesta de origine; venea aici după studii strălucite la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara şi după un popas scurt ca dascăl de limba şi literatura română într-o localitate apropiată de locurile în care ne aflăm acum. A venit în Institutul de la Cluj cu o solidă pregătire ştiinţifică, dar şi cu o pasiune adevărată pentru studierea limbii române, pentru istoria sa plină de frumuseţi enigmatice şi, mai ales, pentru studiul graiurilor populare, locul în care se creează şi se recreează, se schimbă şi se preschimbă o limbă vie. Dotat nu numai cu ştiinţă, ci şi cu un orizont deschis, dat de o cultură vastă bine stăpânită, precum şi cu numeroase şi ferme cunoştinţe din domenii înrudite lingvisticii, cum ar fi istoria, etnologia sau folclorul, a avut aici câmp larg deschis cercetărilor pe care şi le dorea. La puţină vreme, în anul imediat următor ajungerii sale la Cluj, a şi început o cercetare de teren pentru lucrarea care va deveni cea mai importantă din viaţa sa ştiinţifică: Atlasul lingvistic al Banatului – Noul Atlas lingvistic român pe regiuni, Banat (NALR–Ban.), după numele ei oficial –, parte dintr-o cercetare fundamentală pentru cunoaşterea profundă a istoriei şi structurii limbii române actuale. A făcut, cu un chestionar de peste 2 500 de întrebări, anchete de teren în întreaga parte de sud a Banatului, de la Caransebeş şi Reşiţa, până în Clisura Dunării. Nu vom intra în detaliile acestei lucrări, dar se poate spune acum, cu siguranţă, că, prin iniţiativele avute în redactarea şi în elaborarea generală şi particulară a volumelor de atlas, cu puterea sa neobişnuită de muncă, renumită printre colegi, cu, atunci când era necesar, o meticulozitate, acribie şi răbdare ieşite din comun, cu fineţea disocierilor care îi era proprie, cu pregătirea excelentă în domeniile lingvisticii româneşti şi romanice (în unele aspecte se poate spune că era un erudit) şi cu capacităţile sale deosebite de analiză şi sinteză, putem spune acum, cu toată siguranţa, că a fost autorul principal al acestei lucrări, repet, fundamentale şi că lui i se datorează în mare măsură aprecierile superlative pe care le-a primit NALR–Ban. din partea oamenilor de specialitate. Au apărut până acum, din acest atlas al Banatului, 5 volume, toate la Editura Academiei Române, al şaselea, cel din urmă, fiind şi el gata, în bună parte, pentru publicare.

Din lucrul la acest atlas s-a născut şi teza sa de doctorat, un studiu complet asupra foneticii şi fonologiei graiurilor din Ţara Almăjului, pentru care Eugen Beltechi a făcut cercetări de teren suplimentare faţă de reţeaua Atlasului, în toate aşezările ce se includ în ţinutul istoric al Almăjului. Este o lucrare, şi aceasta, valoroasă în cercetarea dialectologică şi de geografie lingvistică românească; am aflat că a fost de curând publicată, prin eforturile mai tinerilor colegi de la instituţiile academice şi universitare timişorene, cu puţin înainte ca profesorul Eugen Beltechi să treacă la cele veşnice. A fost, desigur, cea mai frumoasă bucurie pe care inimoşii studioşi bănăţeni i-au putut-o aduce. Lucrarea aceasta ştim că era, ca teză de doctorat, însoţită de un excepţional atlas lingvistic al graiurilor almăjene; excepţional atât pentru că este unicul atlas, din domeniul românesc, dedicat exclusiv uneia dintre „ţările” (Ţara Haţegului, Ţara Moţilor, Ţara Loviştei ş.a.m.d.) care au format şi formează ţara noastră, cât şi pentru valoarea sa ştiinţifică intrinsecă. Ar merita, desigur, să fie publicat şi acesta cât de curând.

Eugen Beltechi a colaborat şi la trei volume din Atlasul lingvistic al Maramureşului, iar munca sa, ca la toate lucrările la care a luat parte, a lăsat şi aici urme durabile.

În al treilea rând, în ultimii aproape 20 de ani, a colaborat la o altă lucrare dialectologică de mare impact ştiinţific şi naţional, şi anume Atlasul lingvistic român. Graiurile româneşti dintre Morava, Dunăre şi Timoc (ALR–MDT), zonă cunoscută îndeobşte ca Valea Timocului, din Republica Serbia. Ca autor al acestei necesare opere ştiinţifice, a realizat cercetări de teren în 64 de localităţi (cca o treime din numărul aşezărilor din Serbia orientală, unde se vorbeşte numai sau şi româneşte) şi a contribuit esenţial la redactarea a două volume. Din nefericire, timpul, grăbit, nu i-a dat răgazul să vadă publicate şi rezultatele acestei munci dificile şi de durată.

Pentru o perioadă îndelungată, colegul şi prietenul care ne părăseşte astăzi a colaborat la câteva lucrări de dialectologie şi geografie lingvistică romanică şi europeană. A făcut parte din Comitetul Internaţional pentru ALE (Atlas linguarum Europae, Atlasul limbilor Europei), lucrare elaborată sub egida UNESCO, o cercetare riguroasă şi cuprinzătoare, extinsă asupra tuturor limbilor europene, de la Atlantic până la Urali, pentru care a făcut anchete de teren în ţinuturile de vest ale dialectului dacoromân (Banat, Maramureş, Transilvania) şi a redactat sinteze pentru întregul domeniu romanic la mai multe chestiuni, precum şi o hartă-sinteză, „chou”, însoţită de comentariile necesare, pentru întreaga Europă. Din această lucrare au apărut până acum aproape 10 volume de hărţi şi tot atâtea de comentarii ale hărţilor.

De asemenea, tot în dialectologia europeană Eugen Beltechi s-a remarcat ca membru al Comitetului naţional pentru Atlasul limbilor romanice (ALiR), o lucrare de geografie lingvistică esenţială pentru romanistică, şi a făcut anchete pe teren şi redactat mai multe sinteze pentru domeniul românesc.

Tot în domeniul lingvisticii europene şi romanice, trebuie să amintim şi contribuţia colegului nostru la un important lexicon de lingvistică romanică apărut în Germania, printr-o sinteză de câteva zeci de pagini privind istoria limbii şi dialectologia românească. Apoi, trebuie să amintim participarea sa la o vastă lucrare coordonată de Universitatea din Freiburg, „Monumenta linguae dacoromanorum”, în cadrul căreia a lucrat părţi importante din reeditarea Bibliei de la Bucureşti. Şi nu trebuie să uităm zecile de studii, articole şi recenzii publicate în reviste româneşti şi străine. Şi poate tot acum putem aminti organizarea unui excelent Simpozion de dialectologie aici, în apropierea Lugojului, la Belinţ, alături de profesorul Simion Dănilă.

Prin toate aceste lucrări, amintite pe scurt, Eugen Beltechi a contribuit din plin la întărirea prestigiului Institutului clujean. Într-un climat propice realizării unor lucrări ştiinţifice de valoare, la instituirea şi menţinerea căruia a contribuit şi el din plin, colegul nostru Eugen Beltechi a urcat întreaga scară profesională, de la cercetătorul stagiar din 1968, până la cercetătorul principal gradul I (echivalent al celui de profesor universitar) din anii 1990. A fost, de asemenea, timp de peste 45 de ani, membru al Colegiului de redacţie al revistelor ştiinţifice apărute la Institutul nostru, mai întâi ca secretar ştiinţific de redacţie al revistei „Cercetări de lingvistică”, din 1972 şi până şi-a încetat apariţia, în 1993, iar apoi ca redactor-şef adjunct, din 1994 încoace, al revistei „Dacoromania”. Măsura şi valoarea muncii sale la aceste publicaţii le dau cele 41 de volume ale CL şi cele 28 ale „Dacoromaniei”. Putem spune în cunoştinţă de cauză că, fără contribuţia sa redacţională, cele două reviste ale Academiei Române n-ar fi avut valoarea care le-a impus în lumea ştiinţifică românească şi romanică. Şi un amănunt revelator: toată această activitate redacţională a făcut-o fără nici un fel de recompensă materială sau de altă natură.

Munca pe care o solicită apariţia unei reviste ştiinţifice (a oricărei reviste, de fapt) este, de multe ori, nu una doar ştiinţifică, ci prioritar organizatorică şi de coordonare. Colegul nostru şi-a dovedit şi aici calităţile, astfel încât a ajuns să conducă, aproape un deceniu, Institutul clujean, ca director ales. Şi subliniem, director ales, ceea ce spune mult şi despre preţuirea şi încrederea de care s-a bucurat tot timpul între colegi. Firea sa ordonată, lucidă şi deloc conflictuală, tolerantă, dar nu oricând îngăduitoare, l-a ajutat să aibă un directorat cu realizări importante pentru întreg Institutul şi pentru fiecare dintre membrii lui în parte. A căutat şi a reuşit în cele mai multe cazuri să nu prejudicieze pe nimeni, chiar dacă unii, cum se întâmplă mereu, au căutat să profite de bonomia şi indulgenţa lui. A fost o vreme şi responsabil sindical, apărând cu tărie drepturile membrilor Institutului.

La acestea toate spuse până acum, ar trebui să adăugăm multe altele, pentru a avea o imagine cât mai apropiată de realitatea personalităţii lui Eugen Beltechi. Trebuie, spre exemplu, să amintim activitatea sa publicistică şi culturală, în sens larg, desfăşurată în paginile câtorva reviste, bănăţene în primul rând. Nu avem prea multe date în această privinţă, dar ştim că nu o dată îşi semna colaborările la diferite publicaţii cu pseudonimul Eugen Micu. Ceea ce trebuie amintit dintre cele ştiute este că Eugen Beltechi avea darul şi harul cuvintelor şi avea reale calităţi de profesor, reuşind să scrie, precis şi atractiv, în acelaşi timp (ceea ce se vede şi în stilul său ştiinţific, unde ocoleşte formulările plate şi banale, limbajul lemnos), despre subiecte nu totdeauna captivante prin ele însele şi să lămurească şi să facă înţelese tuturor chestiuni uneori de tot încurcate. Despre vocaţia sa de dascăl, de altfel, mărturisesc şi anii de apostolat de la Fârliug, unde ştim că i se păstrează şi acum o amintire frumoasă, dar mai ales anii în care a predat dialectologia şi istoria limbii la Universitatea „1 Decembrie 1918” de la Alba Iulia.

Aminteam mai înainte de firea sa deloc conflictuală. Calităţile umane pe care i le-am cunoscut, ale profesorului Eugen Beltechi, au fost dintre cele mai alese. A fost, putem spune, un om cu totul deosebit. În discuţiile dintre colegi, ceea ce se aude întotdeauna când se vorbeşte despre el este că a fost un suflet de o bunătate extremă, cum de tot rar se întâlneşte, cu dreaptă şi cumpănită judecată a celuilalt, de o modestie aproape exagerată (ceea ce l-a făcut, într-o situaţie dată, să se retragă, deşi era cu totul în drept, de la o avansare, lăsând un alt coleg, mai puţin îndreptăţit, să beneficieze de ea), dar a fost o alegere a sa această modestie, datorată şi unei priviri lucide, având o profundă înţelegere a firii şi pentru firea umană, un om de o generozitate deplină; „Un generos” este titlul prin care Eugen Beltechi îl definea, la ceas aniversar, pe un coleg de la Bucureşti, definindu-se, în acest fel, pe sine însuşi; avea o generozitate care mergea cu dăruirea până la sacrificiu. Şi nu rar, în atitudinea sa răsăreau gingăşii emoţionante şi înduioşătoare. I-a fost străină orice formă de invidie, se bucura cu sinceritate de orice reuşită a unui coleg al său, îi lipseau total intoleranţa şi meschinăria, n-a agreat niciodată minciuna. Cu asemenea calităţi, nu e de mirare că, atunci când i s-a propus colaborarea cu anumite organe represive din „epoca de aur”, respingerea a fost imediată, fermă şi definitivă. Eugen Beltechi crea în jurul lui un spaţiu moral în care nu puteai să te simţi decât în largul tău şi în siguranţă. Avea, de asemenea, o familie minunată, aşezată pe iubire şi respect.

Regândind tot ce am spus până acum despre personalitatea reală a lui Eugen Beltechi, ne dăm seama cât de sărace ne sunt cuvintele. Pentru că toţi cei care l-au cunoscut, mai mult sau mai puţin bine, care au fost ani întregi colegi şi prieteni cu el, toţi ştiu, toţi ştim că da, Eugen Beltechi a fost toate acestea, dar nu numai atât. Pentru noi va rămâne o amintire luminoasă şi, cu siguranţă, o personalitate adevărată şi unică, o figură importantă a vieţii ştiinţifice şi intelectuale clujene şi bănăţene (sau bănăţene şi clujene, cum i-ar fi plăcut, poate, mai mult să spună). Îşi are locul lui sigur, alături de numele altor lingvişti importanţi din spaţiul bănăţean, iar prin teza sa de doctorat putem spune că a ridicat un adevărat monument Ţării Almăjului.

Să ne rugăm şi noi pentru odihna sufletului său. Dumnezeu să te ierte. Odihneşte în pace într-o lume mai dreaptă şi mai curată.

Cluj-Napoca, 28 aprilie 2018
NICOLAE MOCANU şi IOAN FAICIUC
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Academiei Române

Eugen Beltechi și Simion Dănilă la Simpozionul Național de Dialectologie din 2010 de la Cluj-Napoca.

 

278

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.