Cum se face cultură cu străini în România

Share Button

Am primit de la Franco Giannelli, pictor italian care expune în aceste zile la Sibiu, un email care conţine o scrisoare deschisă adresată ministrului Culturii, Ionuţ Vulpescu. O publicăm pentru a reflecta modul în care se face cultură cu străini în România.

„Domnului Ministru IOAN VULPESCU

Domnule Ministru,

Am ales această cale pentru a face lumină și mai ales justiție unui act de cultură. Mă numesc Franco Giannelli, sunt cetățean italian, cu domiciliul temporar în România, Sibiu, cu domiciliul stabil în Italia, Sanremo și vă scriu în legătură cu dificultățile avute la expoziția multimedia personală intitulată DIALOG pe care o desfășor în cadrul Muzeului Național Brukenthal Sibiu, în perioada 9 iulie – 30 august 2015.

Prima dificultate, dar devenită între timp minoră, este cea avută cu Robert Strebeli pe care l-am întâlnit deja în 2014 la Sibiu și care mă încurajase să fac cerere de expunere la Muzeul Național Brukenthal Sibiu. În data de 21 aprilie am comunicat lui Robert Strebeli data exactă a deschiderii expoziției și am solicitat sugestii referitoare la catalogul pe care doream să îl definesc în Italia în condițiile impuse de regulamentul muzeului.

În răspunsul lui la propunerile și întrebările mele, promitea că va reveni cu o schiță de catalog, schiță pentru care, întârziind să apară, l-am recontactat telefonic. Cu acest prilej mi-a comunicat că, pentru a putea lucra în mod eficient la toate pregătirile necesare expoziției era util ca eu să vin în țară trei săptămâni înainte de vernisaj.

În 19 iunie a.c., deci cu trei săptămâni înainte de vernisajul stabilit pe 9 iulie, am venit la Sibiu, împreună cu soția, convinși că vom începe să lucrăm la organizarea expoziției. Tot el îmi spusese că în data de 5 iulie trebuia să fie deja totul gata.

Am oferit încredere și disponibilitate, ca răspuns trebuia să primesc profesionalitate. Colaborarea lui Robert Strebeli era anevoioasă și neconstantă. La solicitarea prezentării promise în calitate de curator, Robert Strebeli mi-a răspuns că dacă vreau o prezentare, atunci noi, eu sau soția, să scriem ceva iar el va iscăli textul. După multe rugăminți insistente, a scris într-un final câteva rânduri.

În 2 iulie a.c. am primit din partea lui o propunere de catalog definit complet, dar la vizionare am constatat ca materialul nu era gata pentru tipografie. L-am sunat să îi comunic impresiile. Răspunsul lui Robert Strebeli ne-a întristat: „Vreți catalog, faceți-vă catalog! Eu am pensie alimentară de plătit la copil.” Am mers la biroul său de pe str. Tribunei pentru a avea o explicație. Ne-a dat calculatorul pe care el lucrase schița de catalog și pe care, în următoarele zile, soția a lucrat, prin tentative, la definitivarea catalogului. Mai târziu a venit la noi acasă să își ceară scuze. După o lungă conversație telefonică avută în prezența noastră a dat de înțeles că el își dăduse în acea zi demisia și că după 15 zile va pleca din Muzeul Brukenthal. Mă simțeam abandonat, nesigur în ceea ce privește desfășurarea expoziției, înțelegeam că aveam nevoie să solicit un alt curator de încredere cât și maximă operativitate pentru puținul timp rămas.

După alte promisiuni neținute, am fost nevoit să mă adresez pe 5 iulie, Directorului General Adjunct Dana Hrib. Am aflat că demisia lui Robert Strebeli nu era reală. Eu și soția eram indignați pentru tratamentul oferit cât și pentru timpul pierdut fără a face ceva concret. La această întâlnire Directorul General Adjunct Dana Hrib a spus soției  că dacă vroiam, puteam face o plângere. Nu solicitam scuze și nu aveam intenția să fac vreo plângere, dar solicitam operativitate si transparență.

Am crezut că era normal să ne adresăm, eu ca expozant, soția ca și susținător dar și curator improvizat, unei autorități competente a muzeului care ne găzduiește.

Pe 17 iulie a.c. soția a revenit la Directorul General Adjunct Dana Hrib ca să rezolve anumite aspecte organizatorice ale acestei expoziții cât și să verifice dacă promisiunile lui Robert Strebeli erau fondate sau nu. Soția, numită curator de către Robert Strebeli, avea intenția să se informeze despre atribuțiile curatorului. Eram convinși că o persoană în această funcție trebuia să aibă abilități comunicative și că exigențele noastre ar fi putut fi contextualizate.

Soția mi-a relatat ca a fost întâmpinată de Directorul General Adjunct Dana Hrib cu un ton alterat și în unele momente chiar intimidator deoarece expresiile folosite față de soție au întrerupt încercarea de dialog dorită și prezentată în mod amiabil. „Ce mai vreți de la mine?… V-am oferit deja două ore din viața mea și nu intenționez să vă mai ascult… Nu mă interesează și nu mai vreau să aud nimic despre relația dintre dvs. și Robert Strebeli….

După acest refuz de dialog, soția a întrebat, în cazul în care am dori să facem o reclamație cui să ne adresăm. „Adresați-vă lui Luca, să se spele cu ea pe cap.” Nu ne explicăm această atitudine conflictuală. Jenant a fost faptul că acest comportament era în prezența unei alte angajate, că dacă Directorul General Adjunct Dana Hrib are confidența necesară pentru a se adresa Managerului la per tu, în fața oricărei persoane care impune un protocol, „Luca” devine Managerul instituției și că, un răspuns batjocoritor cu privire la eficacitatea oricărei plângeri am fi vrut să facem, are ca efect o descurajare efectivă dar și o îndreptare a plângerii către foruri superioare sau paritare. Singura comunicare mai pașnică, dar acidă, a fost când, întrebată despre cum am putea promova expoziția care durează aproape două luni, răspunsul a fost acela de a comunica biroului marketing orarul când putem fi găsiți la Muzeu, dar cu premiza că presa nu vine dacă nu este interesată de expoziție, deci am putea sta degeaba.

În data de 29 iulie a.c. fiind prezent la expoziția mea, observând atmosfera ostilă în continuă creștere, am contactat după ce am salutat o tânără angajată a muzeului. Am întrebat dacă regulile bunelor maniere sunt aceleași ca în Italia. După un răspuns afirmativ, mi-a spus că pentru orice altceva aș avea de spus să mă adresez Managerului.

Mi-am permis să o întreb dacă Managerul instituției este persoana care nu m-a considerat la salutul adresat și am adăugat că bunul simț impune ca Directorul General Adjunct Dana Hrib să ceară scuze soției pentru modul în care i s-a adresat. Angajata, dealtfel prezentă la apelul soției din 17 iulie către Directorul General Adjunct Dana Hrib, a apărat imediat poziția Directorului Adjunct spunând ca aceasta a trebuit să dedice soției un timp care avea altă destinație.

În aceeași zi, după amiaza, întorcându-mă la expoziție am fost reținut de trei bodyguards ai Muzeului cu ordin din partea Direcției să nu mai intru în Muzeu. Angajata cu care vorbisem dimineața a venit să îmi explice cu un ton ferm că este de preferat ca eu să nu mai intru în Muzeu. Nu am înțeles de ce și am încercat să contactez telefonic soția.

Între timp a apărut Robert Strebeli care mi-a comunicat că există un regulament intern al Muzeului prin care pictorul expozant nu are dreptul să intre neînsoțit și prin urmare, în zilele următoare, dacă vroiam să intru în Muzeu trebuia să intru însoțit și să rămân doar în prezența lui, prezență care, datorită diferitelor atribuții profesionale, nu poate fi decât foarte limitată.

La întrebarea: Dar dacă plătesc bilet pot să intru să îmi vizitez expoziția?”, mi s-a răspuns că e de preferat sa nu fac acest lucru.  Eu interpretez acest lucru ca o amenințare. Prezența mea justifica titlul expoziției și era necesară eventualelor lămuriri solicitate de public.

În concluzie, contactul nostru cu aceste persoane este blocat: consecință a evenimentelor, de lipsa de încredere din partea noastră în curatorul desemnat de Muzeu, Robert Strebeli; de refuzul de comunicare din partea unei autorități care, prin poziția pe care o ocupă, consider că ar fi putut aduce transparența și liniștea necesară desfășurării în condiții optime a acestei expoziții.

Experiența avută confirmă ineficiență și lipsă de profesionalitate în rol și competență; nu corespunde așteptărilor pe care un Muzeu prestigios trebuie să le ofere expozanților si am convingerea că nu sunt singurul expozant străin care a avut un astfel de tratament!

Cred că orice colaborare, dialog, trebuie să se desfășoare în deplină autenticitate a relațiilor umane cât și în respectarea demnității fiecărei persoane implicată în acest proces. Cultura, rafinament al educației pe diferite planuri, trebuie să fie susținută de o etică profundă și de o moralitate care să sensibilizeze sufletul uman. Cultura fără educație este neagreabilă, periculoasă și, vă rog să îmi iertați opinia experienței personale, cu repercusiuni de nedorit asupra civilizației umane.

Pentru o reală evoluție, orice persoană care reprezintă o instituție trebuie să fie dotată nu numai de calități profesionale dar în egală măsură de autentice calități umane, de credibilitate, de bun-simț care să reflecte proporțional orice poziție de putere.

Ținând cont de cele prezentate, vă rog să luați măsurile care se impun în astfel de situații. Comportamentul lui Robert Strebeli devine secundar celui Directorului General Adjunct Dana Hrib, comportament care m-a indus să cred ca aș fi putut avea același tratament din partea Managerului Sabin Adrian Luca.

Experiența avută mă îndeamnă să cred că aceste persoane ar trebui să aibă o redimensionare a poziției, a rolului lor în spațiul cultural pentru lipsa de etică și profesionalitate demonstrată, pentru încălcarea principiilor elementare de ospitalitate culturală.

Mă întristează faptul că în loc să găsesc înțelegere și colaborare, am găsit ostilitate iar lucrul cel mai grav pentru mine, dar poate și pentru public, este acela că această expoziție devine doar un număr bifat în activitățile unui muzeu.

Intitulată DIALOG, expoziția era doar un pretext cultural pentru un mesaj care, datorită vârstei, vi-l adresam dvs. românilor, ca occidental care a văzut în anii ´60 distrugerea lentă a multor tradiții, exploatarea nesăbuită a naturii.

Din păcate mesajul răzbate cu greu sau deloc din cauza unei iresponsabilități generatoare de ineficacitate. Era un semn de prețuire pentru ceea ce voi încă sunteți capabili să salvați. Din 1997 vin frecvent în România și văd, împreună cu soția, tendința multor români de a urmări mode și șabloane care vă deteriorează autenticitatea ca popor.

Paralelismul dintre viața umană și cea vegetală sugerat în expoziție era adresat nu doar iubitorilor de artă, dar și celor care încă își iubesc teritoriul, care nu caută sterile și aparente motive de fală, dar vor să onoreze pământul pe care calcă și mai ales, ca oameni, pe Dumnezeu.

Cu mulțumiri pentru un răspuns prompt în care vă rog să îmi comunicați termenul și modalitatea de rezolvare a acestor regretabile incidente,

Franco Giannelli,

Pictor

 Sibiu, 03.08. 2015″

Franco-Giannelli

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.