CRONICA LITERARĂ: Râsul, secretul supravieţuirii speciei. O carte a lui Mircea Anghel

Share Button

Când te scuturi de roada conştiinţei tale ca să oferi şi altora se cheamă că eşti un model într-o ediţie mai mult sau mai puţin definitivă. Omul e supus anvergurilor ofensivei asupra acestei realităţi pe care o devoră cu voinţa cunoaşterii.

Numai că tot omul greşeşte când vrea să înlocuiască, pe ruinele propriilor desolemnizări, după ce se consideră matur, rolul celorlalţi şi să şi-l asume, arogant, voind să-i domine, mutilând acestora şansa propriei lor maturizări.

Pe ruinele acestor abandonate autentificări s-ar construi, credem, cartea lui Mircea Anghel, Kikirimikiri (Timişoara, Editura Marineasa, 2011, 128 p.), un fel de ceaslov al satului şi al oraşului, al omului moral şi al omului imoral, al politicianului şi al naivului său elector.

Carte de învăţăminte pe care nu şi le însuşeşte nimeni, din păcate, într-o ţară în care toţi ştiu şi, în fapt, nimeni nu mai ştie, nu mai cunoaşte nimic, nici măcar meserie, nici măcar omenie la purtător, nici capră, nici varză, doar chiolhanuri pre- şi post-electorale, întruna, întruna…

Asemenea „provocaţiuni”, cum şugubăţ le-ar numi George Topârceanu, sunt proiecţiile unui scriitor care vrea, pentru cititor, semenul său, să arate că focul poeziei arde şi în şi pentru vieţile noastre convingător, frumos, corect dacă am înţelege că trăirea voiei, cum spunea cândva Al. Paleologu dacă, mereu, am avea obligatoria convingere că nu suntem singuri pe lumea asta (şi nici pe cealaltă, bref!, în cimitirele care, spun istoricii mentalităţilor, şi noi, se rezolvă de la sine multiculturalismul total!).

Cartea lui Mircea Anghel e doldora, desigur, de ironie, râsul determină, aici, nu-i aşa, un cult al formei, sentimentul de confort al cititorului este deplin, acum se verifică o retorică a eufemizării candorii şi rectitudinii.

Râsul în capriciu e ceva identitar, totuşi, ne arată că trăim, că suntem vii şi, mai ales, activi, agenţi activi ca nişte instanţe producătoare, prin comportamentul nostru, de cotidian al oximoronilor marcaţi elementar: tragic-savuros, dramatic-euforic, normă şi formă, viziune şi deriziune.

kikirimikiri 1cComentariul lui Constantin Buiciuc din prefaţă, Îndreptare prin râs, explică valoarea acestei apariţii editoriale pentru lumea confuză de azi. Noi credem că jubilaţiile scriitorului şi ale cititorului justifică patosul pentru a proteja fragilităţile convieţuirilor între semeni prin acest dosar impunător al referenţialităţii active care este umorul.

Rubrica lui Mircea Anghel dintr-o publicaţie bănăţeană i-a oferit şansa actualei „sinteze” de provocări şi de extrem carnavalesc, biciuind cu ferocitate, ironizând tandru, colportând râsul (şi râsetele!), investigând prostia şi dând-o în vileag, după ce desigur, trebuie să-i dăm cu tifla.

Râsul e bun paradiziac, pare a ne sugera cartea prietenului nostru Mircea Anghel, râsul socializează, vindecă, taie şi spânzură (iarăşi prostia!), edifică şi cucereşte lumea. Ceaţa generală are un vinovat şi aici, politica românească, atât de originală.

Umorul riscă să devină parabolă, el reevaluează dar şi repudiază, spre binele nostru, al cititorului: „De curând, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a afirmat că „ziariştii şi politicienii au validat haznaua jurnalistică” (se referea la OTV-ul lui Dan Diaconescu).

La numai câteva momente de la eliberarea sa, Dan Diaconescu a declarat că se va lăsa de televiziune şi va intra în politică, candidând la funcţia de preşedinte al ţării. Ce mare schimbare! Din haznaua jurnalistică în haznaua politicii. Tot un rahat e.” (p. 118)

În insula de pergament a vieţii, discursul umoristic, ironia defazează, ca şi cum ai spune că vântul citeşte limba clopotului. Dar noi citim ca pe un documentar un text montat în mecanismul ironiei de către un scriitor erudit care notează dezinvolt şi relatează cu eleganţa unui fin psiholog situaţii excepţionale:

„O revistă australiană pentru bărbaţi oferă acestora drept premiu cea mai frumoasă parte a căsătoriei, divorţul, pentru care promite să achite cheltuielile de judecată şi chiar să găsească o nouă iubită câştigătorului.” (p. 54)

Miturile se degradează, dar râsul restaurează, revivifică, este un liant veşnic între vârstele omului şi stările omului, întreţine viaţa. Cartea lui Mircea Anghel ne bucură şi ea ne întreţine, citind-o, pofta de a trăi într-o lume fie ea şi nebună de legat cum e a noastră, astăzi, dar o lume în care nu doar se „laicizează” simbolici dar simboluri renasc din circumscrierile râsului ca terapie a fiinţei.

Acest autor ne aduce aminte că literatura, scrisul literar pot redeveni mărturisitorii mântuirii noastre prin cultură. Cartea lui Mircea Anghel subliniază tocmai astfel de desolemnizări prin râsul ca medicament şi secret al supravieţuirii speciei.

Ionel BOTA

45

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.