Corneliu Leu, despre bugetul personal al scriitorului şi foamea pe care vor aleşii să i-o timbreze

Share Button
Profit de ocazie pentru ca, exact celor la care acest articol nu a apărut ieri, să le  trimit versiunea mai nouă. De asemenea, celor mai mulți, cărora le transmit asemenea mesaje doar spre amuzament și informare. Ei știu că, de obicei, nu-i plictisesc cu pedanteria unor variante calofile. Dar, de data asta, după ce am trimis varianta de ieri, trebuie să mă autocitez:   Sună telefonul meu precum cândva cel de la informații CFR!… Cum ziceam, sună confrați, sună cunoscuți, sună profesioniști, sună grafomani iar, după ce-au citit cele de ieri sună și ștăbuleți indignați, și oameni necăjiți care ar vrea să fiu mai dur, și veșnicii nemulțumiți de propria lor lipsă de chemare – unii cerându-mi să  „trag mai tare”, alții cerându-mi s-o „las mai moale”, alții chiar luându-mă martor pentru propria lor vanitoasă sau ambițioasă prostie. Așa că, spre a fi lucrurile clare din parte-mi, vin cu această ediție „ne varietur” și mă duc să-mi plătesc cotizația pe care, de 66 de ani (iată, chiar acum, la finele lui martie când, în 1949, am înființat Uniunea Scriitorilor) o tot plătesc spre folosul, mereu, al altora mai descurcăreți și mai electorali.
Corneliu  LEU
Corneliu_Leu 1cBUGETUL PERSONAL AL SCRIITORULUI
ȘI FOAMEA PE CARE VOR ALEȘII SĂ I-O TIMBREZE
Mă sună confrații agitați, confrații indignați, confrații nedumeriți de ceea ce vor aleșii lor  din Uniuni, precum și aleșii aleșilor lor din Parlament cu acest timbru; și mă acuză că stau insensibil, privind cu prea mult calm.
            Mă sună, dintre cunoscuți, telespectatorii mai obiectivi și mă-ntreabă ce părere am despre ce se tot spune la televizor, că timbrul ar schimba soarta famelică a scriitorului.
            Mă sună profesioniști buni care mă-ntreabă dacă avem ceva de câștigat din asta și mă sună grafomani care speră că, ieșind scandal, să-i primească și pe ei în Uniunea Scriitorilor.
            Mă sună, mă sună, mă sună!…
            Înainte vreme aș fi spus că telefonul meu sună-ntr-una ca la Gara de Nord; dar cu foamea asta generală, în care nu mai sunt bani pentru biletul de tren, singura comparație e cu urgențele de la unu, unu, doi!… Mă sună, iar eu nu pot să răspund fiindcă râd și râd și râd…
            Nu, nu râd de moftul lor, al celor care spun populist că fac toată această tevatură pentru mine și pentru nivelul meu de trai; nici de rafinamentul celor care vorbesc elevat despre „condiția creatorului”!… Nu.  Fiindcă asta nu e de râs. Logica simplă îmi spune că, pentru mine, ca scriitor pe piața liberă, care depind de modul în care mi se vând cărțile, orice scumpire mă îndepărtează de cumpărător, deci mă lasă mai flămând. Eu știu clar că doar relația mea intermediată de editor, cu cititorul care mă cumpără, îmi face masa mai bogată sau mai săracă. În vreme ce relația încasărilor mele intermediată de o organizație ce le timbrează, acoperă cel mult salariile celor care o timbrează. Așa că nu mă bag în această poveste și, la fel cum cetățeanul agresat de fiscalitate se roagă la Dumnezeu să nu-l mai binecuvinteze guvernul cu vreo taxă, eu sunt mulțumit cu orice stare care nu-mi alungă sau nu-mi împuținează cititorii.
            Pentru că, așa cum vedeau autorii ratatei prevederi legislative, banii pe timbru trebuie să se fure  din punga autorului, lăsându-l fără cititiori și  facându-i pe editori să dea banii înainte, precum știm noi unde: La casa de toleranță a guvernului fiscalist!…  De aici ar fi urmat, chipurile, să se împartă cu organizații asociative care nu-i redistribuie niciodată la toți membrii, ci numai între o mică parte a lor. Deci, beneficiari ar fi câțiva, iar  perdanții sunt marea masă de creatori la care se adaugă editorii sau producătorii lor, plus cititorii cărora li se bagă mâna-n buzunar pentru o taxă de vreo șapte ori mai mare.
            Și atunci, vă veți întreba, desigur: Ce naiba găsesc de râs?!
            Găsesc de râs toate argumentele caduce pe care le-au rostit aseară la un post TV niște staroști de breaslă artistică – președinți care, au și recunoscut că „Încasând timbrul, își pot plăti încălzirea pentru biroul lor”, adică un lucru care, pe mine, nu mă încălzește cu nimic… Dar găsesc de râs mai ales faptul că rizibilul nu i-a făcut să se jeneze pe parlamentarii care au luat în serios această Lege. A cărei expunere de motive, chiar dacă este semnată de doi deputați și un  senator, are stilul inconfundabil  al unui confrate de al nostru pe care de curând l-am văzut lăcrimând. Dar nu din grija pentru noi, ci din usturimea gazelor… furnizate la preț ieftin unui veros cavaler de industrie.
            Se constată, deci, că lucrurile nu stau așa cum mă acuză unii: m-a interesat și pe mine scandalul și am vrut să mă documentez. Astfel am ajuns la elementele însoțitoare ale „Legii privind  instituirea  timbrului cultural”  inițiată de  domnii parlamentari Traian Dobrinescu, Varujan Vosganian și Gigel Sorinel Știrbu, care scriu în Expunerea de motive, adică în documentul de susținere ce trebuie să fie cel mai temeinic și mai sobru la o lege :
            „…Prezentul act normativ… va înlocui Legea nr 35/1994… întrucât s-a dovedit greu aplicabilă și, în consecință, ineficientă…” – text onest și la locul lui, dar, căruia, imediat, îi urmează ca o mare tiradă de teatru sforăitor, următoarea frază ce se dorește a fi argumentativă: …Cultura românească, deși este copilul inteligent și talentat al familiei, a fost trimisă la colțul străzii să se descurce. Și nu se descurcă la colțul străzii! Timbrul cultural poate, însă rezolva problema existenței ei…”etc, etc…
            Vai de mine, Domnule Deputat Dobrinescu, vai de mine Domnule Deputat Știrbu, mă emoționează sensibilitatea artistică a limbajului Dumneavoastră, dar nu pot crede că gogomănia cu copilul de la colțul străzii vă aparține!… De ce nu se descurcă, oare, acolo, la colțul străzii, acest copil inteligent și talentat al familiei?!
            Păi, cum o să se descurce, dacă nici un ministru nu trece pe acolo ca să-i dea și lui niște gaze mai ieftine?!… Cum o să se desurce dacă nici un președinte sau prim-vicepreședinte de Uniune nu-i dă și lui un premiu pentru opera-omnia?!… Cum o să se descurce dacă, oricât s-ar încasa acest timbru, el se cheltuiește tot pentru împingerea unora spre „Nobel”; chiar și în șoapte!.. Șoapte manipulate prin fondurile de la Copyro și mai puțin auzite de membrii de rând, pe care nu-i încălzește cu nimic timbrul!…
            În vreme ce, nouă, ni se alungă bruma de cititori, prin tentativa acestor accize umflate, ca și cum cartea se vinde ca benzina și poate suporta oscilația prețurilor artificial globalizate.
            Există o singură soluție legislativă pentru aceasta: Să acordăm imunitate parlamentară membrilor Uniunii Scriitorilor și să-i facem să aspire la premii literare pe parlamentari!…
            Vă rog frumos, luați-mă în serios și nu râdeți de acest paradox. Eu cred că – de facto – lucrul s-a și întîmplat. Poate că nu voit legislativ; dar din confuzia creată voit de unii, de vreme ce sunt în stare să împăneze cu asemenea formulări o prea cinstită și sobră expunere de motive. Și tocmai de asta, copilul inteligent și talentat își consumă genialitatea stând cu mâna-ntinsă la colțul străzii, ca și cum ar cere milă în plenul Senatului.
            Teribilă metaforă! Tare aș vrea s-o văd  analizată și comentată sub toate aspectele valențelor ei etice și estetice, într-un studiu pe care, la despărțirea de prim-vicepreședintele său, îl va semna Nicolae Manolescu.
            Pe care îl salut netimbrat, dar cu întregul meu respect colegial de cotizant la zi.

148

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.