Cornel Ungureanu: Robert Şerban, pe o linie ce urcă în sus

Share Button

Robert Şerban este un reper al literaturii timişorene postdecembriste. Orice portret al lui Robert Şerban trebuie să înceapă de la observaţia că s-a născut într-o familie cu multe cărţi. Tatăl său, poetul, prozatorul, jurnalistul Ion Şerban Drincea se afla în centrul lumii literare din Turnu Severin. Era unul dintre cei care se afla în centru. Orice apariţie a unui scriitor important în oraş avea ecou puternic, orice carte scrisă de un autor severinean devenea un eveniment de seamă.

Sigur că imaginea Tatălui, a prietenilor care animau viaţa literară din oraş devenea importantă pentru adolescentul Robert Şerban, încântat să fie alături de cei mari ai oraşului. Şi între cei mari se întâmplă să fie Valeriu Armeanu, poet nonconformist, în război cu autorităţile, aliat cu alţi scriitori ai oraşului. Un aliat imprevizibil, elogiat, promovat chiar de Adrian Păunescu.

„Valeriu Armeanu a fost unul dintre eroii copilăriei şi adolescenţei mele. Şi nu era de colea să ai pe aproape un erou într-o vreme când frica intrase atât de adânc în oasele celor mari…(…) /L-am admirat pe nea Valerică pentru umorul şi curajul de a spune ce crede, pe care le vedeam manifestându-se ori de câte ori, prietenul lui de ani buni, mă lua în plimbările pe care le făcea în Severin”.

În biblioteca tatălui descoperă cărţi ale lui Valeriu Armeanu. Îi place nu numai omul, ci şi scriitorul! ”Mai mult, aflând că fac poezie, nea Valerică mi-a dat câteva sfaturi literare, „pe text”, care m-au iritat în primă instanţă, dar de care am ţinut cont…”, scrie Robert Şerban în Cuvânt-ul înainte al dialogului cu Valeriu Armeanu, Gura păcătosului, Ed. Brumar, 2014. Nu e vorba de Valeriu Armeanu, de Valeriu, nu sunt doi amici care stau de poveşti. După câteva decenii de la întâmplările din Turnu Severin poetul Robert Şerban îi ia un lung interviu lui nea Valerică.

actualitatea literara robert serban putin sub linie lugoj 1Fixat la Timişoara, Robert Şerban va fi, după 1990, jurnalist frenetic, autor al unei remarcabile emisiuni de televiziune – un dialog cultural necesar. Nu puteau să lipsească dintre cărţile „de dialog” ale lui Robert Şerban interviurile luate altui oltean magnific, aşezat la Timişoara: Şerban Foarţă. Dar Valeriu Armeanu a rămas „nea Valerică”. E sus. Lumea lui „nea Valerică” a rămas în înalt. E Lumea premianţilor:

„aproape o vacanţă de vară/ am căutat prin podul casei/diplomele bunicii/îmi spusese/că şi ea a fost premiantă la şcoală/iar asta chiar nu-mi venea să cred//în fiecare zi/răscoleam printre obiecte/ care îşi pierduseră mirosul/de parcă erau căzute/din altă lume/o lume cu soare/ce se strecura prin locurile ascunse/ şi apoi se transforma/ în felii de caşcaval/galbene şi mari//de câte ori treceam prin ele/subţire ca un fluture fără aripi/în urma mea se ridica polenul/iar lumea/se întorcea din moarte/ şi se oprea la jumătatea drumului”.

Starea de graţie – bucuria de a fi, de a trăi în înalt; de a degusta stările ascensionale, „poetice” e caligrafiată în Lumea premianţilor. E încă o lume în care se poate crede. Nu întotdeauna: „mă mişcam încet/eram de câteva ori mai uşor decât/lucrurile pe care puneam mâna/şi care mă ţineau acolo/ca nişte ancore/de lemn/de lut/de sticlă/de ceară”. Moartea parafină poate indica exegeţilor câteva tipare ale ambiguităţii. Lângă stările înalte, bucuria de   a trăi starea de ingenuitate, există şi Carne vie:

„AVEM CARNE PROASPĂTĂ/ scrie în vitrina măcelăriei/ chiar şi atunci când e închisă//cineva a încercat din stradă să răzuiască vopseaua literelor cu lama/ probabil unul care iubeşte animalele/ sau e vegetarian sau de la concurenţă/ dar n-a murdărit decât geamul/ cu amprentele şi zgârieturile lui//noaptea/de afară/se văd vitrinele frigorifice /pline cu bucăţi de carne roşie, roz sau bordo/una mai frumoasă decât alta// orice s-ar spune/ moartea are lumina ei”.

E mereu împreună cu ceilalţi, e solidar, scrie despre colegii de generaţie, despre poeţii alături de care trece (a trecut) prin lume. O memorie care vibrează, care recuperează cuvinte, gesturi, nume care au fost „ale prietenilor” nu alterează sentimentul prezenţei, seninătatea discursului.

„Prietenii care mi-au murit/sunt îngropaţi în mormintele altora//fie au fost prea tineri/ ca să se mai gândească şi la asta/fie au fost atât de săraci/atât/de/săraci//mă plimb prin oraş/într-o mână am flori/ iar prietenii cu care mă întâlnesc/îmi fac cu ochiul complice/las că ştim noi//….//merg şi plimb florile pentru morţi/dintr-o mână în alta” (Gazde pentru prieteni)

Flori, prietenie, plimbare, nimic „adânc”: şi totuşi, poezia are profunzime. Discursurile despre moarte, numeroase în poezia „omului tradiţional” care scrie despre familie, copii, prieteni sunt „lecţii despre viaţă”, au o seninătate curată în Moartea parafină.

Minimalism, magnifiere? «Eram de câteva mai uşor decât lucrurile pe care puneam mâna» e rectificat: acum e «puţin sub linie». Mai degrabă un biografism solidar cu cei care au fost. Un arbore genealogic care pulsează într-o istorie cu evenimente fericite, nefericite, cu amintiri care urcă până departe, cu o etnopsihologie deloc şocantă.

actualitatea literara robert serban putin sub linie lugojPuţin sub linie îşi merită risipa de sensuri. E împreună cu bunicul, cu tatăl, cu mama, cu Crina: „Crina adună castane în mijlocul curţii/ şi e fericită că există un pom/ care face ouă maro// mă bate gândul/ să îi spun adevărul/dar le-a aşezat deja în cuibare/şi aşteaptă să vină păsările/ca să scoată pui” (Pomul din mijlocul curţii).

Într-un şir de poezii : „noapte de noapte/ fiică-mea strigă de câteva ori/ tata//întotdeauna o aud/dar nu-i răspund întot-deauna/ nu mă amestec în visele ei/ moartea mea n-are ce căuta acolo” (O inimă).

Fiul meu, fiul tatălui meu: poate fi o moştenire argheziană: „sunt mai tânăr decât sunt/dar cât de împuţinat/ voi clipoci în memoria fiului meu/ când el va avea vârsta mea de azi?/…./fiul meu nu va ţine minte nimic din tatăl lui de azi/ iar celui care voi fi pe mai departe/îi voi apărea ca o umbră care bâjbâie// în căutarea unui trup/ care s-o creadă /mai tânără”.

Starea de ingenuitate poate trimite semnale divergente: „fata mea face bărcuţe de hârtie/fără să ştie cum/iar bărcuţele se scufundă/ de îndată ce el le pune pe apă/…/ Stixul copilăriei există/şi e o baltă pe care bărcuţele nu plutesc niciodată” (Bărcuţe de hârtie).

Încercările de alfabetizare, din ce în ce mai numeroase, sunt legate de fragilitate şi moarte: „dragostea e atunci când/ musculiţele ce roiesc deasupra cănii de vin/încep să cânte ca nişte îngeri/iar ţie îţi vine să te îmbraci în frac/să le dirijezi/nu ca şi cum ai fi Dumnezeul lor/ci o musculiţă/şi mai mică”. Metamorfozele, de la magnifiere la devenire minimalistă, proto-colul aleşilor „puţin sub linie”, conjugarea lui „a trăi” sub semnul amintirilor împlinesc ultima carte a lui Robert Şerban. Cea mai bună de până acum.

Teleast de mulţi ani, jurnalist de performanţă, capabil de a con-strui relaţii durabile într-o lume din ce în ce mai fragmentată, poetul Robert Şerban devine un reper important al generaţiei douămiiste.

actualitatea literara cornel ungureanu robert serban putin sub linie lugoj 1Cornel UNGUREANU

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.