Cornel Ungureanu: Banatul, între Ana Calina Garaş, Iosif Caraiman şi Vasile Barbu

Share Button

1. Ana Calina Garaş. Scriam  într-o prezentare făcută prozelor lui Ana Calina Garaş   că „asemenea picturiţelor din Uzdin sau ca scriitorii dialectali de odinioară ai Banatului…..”. La tipăritură, în loc de „picturiţe”, editorul a corectat: pictoriţelor. Pe urmă a încercat să mă lămurească de faptul că eu însumi scrisesem „pictoriţe”. Textul meu era legat de faptul că Broderiile în vid ale Anei Călina Garaş propuneau o literatură cu componente naive, adică deloc legată de o experienţă culturală care modelează scrisul.

„Picturiţele din Uzdin” deveniseră celebre prin extraordinarele lor tablouri – capodopere ale artei naive. Da, mi-a spus dumnealui, prieten al meu, dar există în poeziile volumului Broderii în vid, cel din  2005, aşa cum există şi în romanele ei, nume de mari artişti, uneori evocaţi cu ştiinţă şi iubire. Comentariile despre  Brâncuşi la Modigliani rămân citabile. Există chiar şi o Reţetă pentru pictor: „Pregăteşte o năframă/mai mică sau mai mare./Pune în ea culori/dintr-un colţ de grădină/multe gânduri/şi o picătură divină//Aşteaptă până sufletul  vine/ să le desfacă/  Trăieşte voluptatea cromatică/ a esenţelor vegetale.//Surprinde imagini noi/ în lume necuprinse,/stele veşnice răsărite în flori.//….//Pune tabloul în cuiul eternităţii/şi lasă-l./Vei avea nemurirea sufletului/ aninat în culoare.//Încearcă şi alte reţete/ joacă-te cu culorile/ce-ţi slujesc beţia interioară”.

Picturiţele din Uzdin ilustrează un Banat insular, despărţit de Banatul de demult: o insulă conservatoare prin excelenţă  aşa cum e şi Valea lui Ban, sa-tul sau cătunul Anei Călina Garaş. Poate ca Liliecii lui Marin Sorescu. Toate căr-ţile Anei Călina Garaş, cele de amintiri, romanele, se întorc acolo. Păstrează vocile arhetipale. Evenimentele copilă-riei sunt contextualizate cu o energie neobişnuită. Istoriile copilăriei sunt regăsite, ca şi personajele acelui timp.

În Broderii în vid, Bunica este un punct de plecare: „Când fugeam la joacă/ se supăra bunica, dar nu prea tare./Da vina pe orânduială, cugetând: /rău e făcut omul să nu mai aibă pace./ Copil să îi placă aşa de mult să se joace,/Tânăr să alerge după plăceri/ Bătrân să nu poată scăpa de dureri/.”Of, bătrâneţe haine grele/ Ce n-aş da să scap de ele”/ Închega bunica vorbe simple/Zicând că viaţa doare”.

Ediţia a II-a, revizuită, a Jocului cu viaţa  e închinată fiului („Pentru că mi-am făcut din maternitate un scop în viaţă, închin această carte fiului meu Răzvan”) cu o adăugire: „Mă numesc Ana, după numele unei bunici şi a unui lung şir de străbunici din lungul şir al neamului nostru. Încerc să povestesc câte ceva despre mine şi despre alte persoane pe care le-am întâlnit în drumul vieţi prin lume şi de care am rămas legată sufleteşte”.

Un volum de proză guvernat de memorie   se cheamă Taina. Taina este romanul regăsirii locurilor, dar şi a oamenilor care, odată, aici, au făcut Istorie. Afirmaţia „au făcut istorie” este  excesivă atunci când scriem despre cărţile Anei Călina Garaş. Amintirile nu hiperbolizează nimic, dimpotrivă: recuperează evenimentele petrecute aici, în aceste locuri, pe această Insulă.

Dacă amintim că Maria Tereza a modificat statutul locuitorilor de la marginea Imperiului, transformând ţăranii în „grăniceri” am putem înţelege natura eroică a celor care au devenit ostaşi. Soldaţi, ofiţeri, generali ai Imperiului. În satele pe care Ana Calina Garaş le consideră „ale neamului ei” erau odinioară regiunile grănicereşti ale  Imperiului. Străbunicii nu mai erau iobagi, erau oameni liberi. Trăiau mândria, orgoliul celor care au ştiut să-şi asume condiţia de oameni liberi.

În  Taina sunt multe pagini ale dialogului  autoarei cu cei care au luptat împotriva ocupaţiei comuniste. Sunt consătenii ei sau cei care trăiesc, alături de ea, amintirea lor. Unii dintre urmaşii grănicerilor au plătit cu viaţa, mulţi au petrecut ani în închisori. Unii fac parte din biografia autoarei. Părinţii Anei Călina Garaş au fost implicaţi în rezistenţa anticomunistă din aceste locuri.  Au ştiut, în faţa represaliilor comuniste, să păstreze taina celor retraşi, în păduri, în munţi, să lupte.

Broderii în vid mi s-a părut un titlu care vrea să sublinieze o artă feminină prin excelenţă. Dar de ce în vid? O poezie cu acest titlu se găseşte în primul volum al Broderiilor în vid: „În vârtejul exaltării/te distrezi cu o nimica toată/ şi nu te mulţumeşti cu nimic.// Visezi la dragoste,/dăruind prea mult/celor lipsiţi de patima iubirii/……./ Inocent, ambiţios, nefericit/cu sete de absolut,/crezi în ceea ce nu se poate.//Cuvintele îşi pierd puterea/de comunicare şi masca sonoră./Brodezi cu sufletul în vid,/cu toate vibraţiile încordate/ca arcul unui Zeu”. Poezia e  dedicată „Lui Dan”. Ea, autoarea, îi reproşează ambiţiosului, nefericitului cu sete de absolut că brodează cu sufletul în vid, cu toate vibraţiile încordate, ca arcul unui Zeu. Cum ar trebui să trăiască acest bărbat cu sete de absolut? În volumul al doilea al Broderiilor în vid poeta îi arată cum El se poate vindeca de alunecările „în vid”.

Trebuie să înţelegem al doilea volum  al Broderiilor în vid pornind de la intervalul romanelor care recuperează amintirile autoarei: cele de “acasă” de la sălaş, din cătunul Valea lui Ban, din satul numit Domaşnea Cornea.

Volumul al doilea al Broderiilor a fost scris după  un exerciţiu prozastic  important. Dacă „viaţa doare”, aşa cum sună  concluziile bunicii, ale lumii care păstrează taina, nu ar putea exista o terapie, nu am putea numi căile de vindecare a durerii?

Am citat Bunica, din primul volum al Broderiilor… pentru a sublinia pedagogia rostirii, stilul gnomic al discursului, înţelepciunea soresciană a propoziţiilor care vin de demult.    Suntem acasă, deci putem să ne trăim deplinătatea, mesajul fiinţei-care-suntem. Volumul al  doilea al Broderiilor, care apare după romanul Liberi să iubim, revine la întrebările elementare, la transcrierea liberă a răspunsurilor, într-un timp al alienării. Să spunem: la transcrierea curajoasă  a răspunsurilor. Dacă suntem liberi să iubim, cum ne putem trăi frumos iubirea, starea noastră de fiinţe aşezate într-un corp care are limitele şi  eşecurile  lui? Poezia erotică a Anei Călina Garaş apare  într-un timp în care se retipăresc poveştile interzise ale lui Creangă lângă maculatura porno a killerilor culturali.

Discursul poetic al „broderiilor în vid” aşează senzualitatea („vlaga sângelui meu sălbatic”) în universul paradisiac al iubirii. Poate fortifica intensitatea sentimentală – iubirea. „Oglindeşte-te în iubire/ Fă să cânte viaţa” sunt versurile unei arte poetice care prelungeşte  pedagogia bunicii, într-un alt timp: un timp în care pedagogia feminităţii trebuie să arate (şi) altfel.

Cititorul se poate împiedeca de versuri aspre sau de poezii care divulgă „taine” ale vieţii erotice, ale artei sexuale. Nu suntem însă în comedia din Povestea poveştilor lui Ion Creangă, ci sub semnul unei arte poetice: „Oglindeşte-te în mine/ Fă să cânte viaţa”. Viaţa erotică aşezată sub semnul iubirii devine o călătorie fericită. Trebuie să devină o călătorie fericită.  Tezismul din unele poeme apare  ca semn al  tentaţiei de a vorbi, în numele Magnei Mater, de împlinirile frumoase ale naturii umane în lumea de azi. De a vorbi altfel decât sub semnul poeziei moderne. Valorile propuse de literatura de atâtea ori aspră a Anei Garaş ţin  de o întâlnire cu valorile postmoderne ale poeziei. O întâlnirile cu valorile postmoderne ale scrisului, care nu ignoră nimic din cele trăite în copilăria sau în adolescenţa  din munţii Banatului.

Ana Calina Garaş şi Iosif Caraiman, două feluri de a redescoperi satele arhaice din Munţii Banatului, cele ale rezistenţei anticomuniste.

2. Iosif Caraiman. Toate volumele de versuri ale lui Iosif Caraiman sunt modelate de o istorie personală neobişnuită: tatăl său a fost ucis de securitate în munţii Banatului când poetul avea un an. Era un rebel care şi-a trăit până la capăt revolta. Copilăria şi adolescenţa lui Iosif Caraiman au fost trăite cu amintirea tatălui asasinat de cei  care dictau în societatea românească:  în sat, în şcoală, în locurile unde i-a fost permis tânărului să se angajeze. Poetul Iosif Caraiman scrie altfel, se desparte de cei care scriu poeme într-o ţară în care i-a fost asasinat tatăl. Nu scrie versuri, scrie versuriri.  Viersuriri din Ţara  Feneş, titlul ultimului volum de versuri semnat   de Iosif Caraiman,  pare ermetic, fiindcă  foarte puţini au auzit de Feneş, de „Ţara  Feneş”. Nu plutim într-un univers imaginar. Feneş  este unul dintre satele „vechi”, dintr-un ţinut  cu enclave arhaice care şi-au păstrat limba. Felul de a fi. Au păstrat intact dialectul bănăţean. Satul Feneş este unul din satele rebele din Banatul de munte, care la sfârşitul anilor patruzeci se împotriveau dictatului comunist. Aici trăiau oameni  care voiau să-şi păstreze identitatea, drepturile, buna aşezare în lume.  Numeroase texte de propagandă, unele celebre, semnate de Dan Deşliu sau de Petru Dumitriu, deveniţi autori de seamă şi datorită lor, au condamnat „criminalii” care se împotriveau regimu-lui. În Ţara Feneş a fost ucis tatăl celui care scrie « versuriri ».  Acesta este satul lui – este ţara lui. Tânărul poet a fost pus sub urmărire, ca toţi ai săi. Fiul de « bandit » a fost vânat ca un posibil criminal.  Poetul e din Ţara Feneş, e fiu al tatălui său, e dintr-o lume care a vrut să-şi păstreze  demnitatea. Poezia primelor sale volume, scriam altădată, e ironică, sarcastică, cu secvenţe „în limbaj dialectal”. În limba din Ţara  Feneş, Iosif Caraiman numeşte o despărţire. Frunză verde de istorie, 1996; Omul şi pruncul, 1996; Naşterea, surâsul,  1998; Laic şi risipitor sau Proletar, bărabă şi-o grenadă pe geafecea, 1999; Fratele fiului, 2003, sunt cărţi ale istoriei personale, ale naşterii într-o lume duşmană. Ale retragerii într-o boemă  care vrea să sublinieze valoarea unui univers insular salvator.                   Citabile ar fi poemele din prima carte a Ţării  Feneş, cele care vor să refacă geografia rezistenţei şi a crimei. A supravieţuirii: « Soarele-i copil în vârfu ceiuşului,/ păzăşce mieii cu iosum a lui  gaşpar, sara/ moş nicanor scoboară cioporu gi la/ curmătura mare.. » (când soarele-i copil). Sunt poeme “aspre”, în care poetul îşi asumă statutul de scriitor din “altă ţară”. Dar care este condiţia scriitorului? A poetului? Un poem, scrisoare dusă la râu, e dedicat “poetului frate”, Gheorghe Azap. ”Mi-e frig, poetule, în sărăcie/şi-n toată noaptea băutorilor de rom/ mi-s românia încruntată-n ro-mânie./viscolită vreme, viscolite vise…/acum/să te mai rogi în ce /rugăciune/în ce versete fără pâine?”.  Ultimul capitol al cărţii se numeşte „In memoriam”. Sunt poeme scrise pentru prietenii cu care a fost, ani mulţi, în literatură. În Caransebeş, în Reşiţa, în Banat, în Ţara Feneş. După despărţirea de Tată, a urmat şi despărţirea de ei. Sunt (au fost) apropiaţii săi, rudele sale, atât de bine aşezate în  Ţara Feneş: ”Dumnezeu să-i odihnească în PACEA CUVÂNTULUI pe George Suru, Nichifor Mihuţa, Sorin Titel, Ioan Ardeleanu, Cosmin Lungu, Constantin Andronache, Paulina Corcoveanu, Doru Timofte, Ioan George Şeitan, Ioan Toma, Nicolae Cristescu, Nicolae Popa, Arthur Porumboiu”. Şi: „Cu pioşenie le mulţumim pentru vieţile ce ni le-au lăsat în scris”. Cărţile lui Iosif Caraiman se izolează într-o geografie literară pe care el însuşi, poetul supravieţuitor, încearcă să o definească.

3. Vasile Barbu. Este important, atunci când scriem despre poezia lui Vasile Barbu, să începem cu studiile poetului. Şi de la observaţia că toţi poeţii importanţi de limbă română din Serbia, de la Vasko Popa şi  Slavko Almăjan la Ioan Flora şi-au făcut studiile şi în România. S-au format în legătură cu scriitori importanţi din România – în dialog cu ei. Au scris şi în română şi în sârbă, atenţi la modalităţile expresive din româneşte, dar şi la cele din poezia din Iugoslavia/Serbia. Vasile Barbu  a făcut liceul în limba sârbă, iar studile superioare la Novi Sad în limba sârbă. E redactor al postului de limbă română de la Novi Sad, dar redactează la Uzdin revista Tibiscus şi conduce Editura Tibiscus. La Uzdin, unde realizează  întâlniri la care participă cu onoare cuvenită  scriitori din Serbia şi România. Realizează o geografie literară prin poeme care numesc o arheologie şi o opţiune spirituală clară. Un volum de poezie expresiv este Ultima noapte de păcat, în care  motto-ul primei secţiuni ar fixa şi o artă poetică necesară: “Căutaţi întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Luca, 12, 31). În alte secţiuni, ideea naţională vibrează ca în cunoscutul poem al lui Mateevici. Eternă ţară omagiază limba: “Ca pasărea măiastră/Străluce limba mea/ Prin vocea pământului; şi e eternă/Limba mea/…/Fruct al unui arbore fabulos/Prin puterea ei de a rămâne/Ţară, glie, pâine, soartă…”  Poezia dialectală a lui Vasile Barbu întăreşte zidurile acestei cetăţi care se numeşte Uzdinul: cel al picturiţelor, cel al creatorilor de folclor, dansatorilor, satul în care trăiesc încă valorile româneşti. Poeziile lui Vasile Barbu păstrează cuvintele – cele pe care satul românesc din Serbia, în izolarea lui, le păstrează. Le mai păstrează. Ca şi marii poeţi de limbă română din Basarabia, poezia dialectală a lui Vasile Barbu (căci trebuie să scriem şi despre celelalte volume de poezie ale lui Vasile Barbu, cele viguros sincronizate cu poezia din România ultimelor decenii) începe de la omagiul adus limbii. Ea asigură temeinicia, vieţuirea, supravieţuirea. Ea defineşte identitatea naţională. Vechimea  noastră. Ea este « prăznuita noastră limbă ». Limba de sărbătoare.  Care cunoaşte/recunoaşte istoria ro-mânească:  «Argealu l-am şciut dă leagăn rumânesc,/ Pământu nostru – pământ strămoşăsc,/Acolo unge Carpaţii ni-s plămadă,/ Unge strămoşii noştri ş-or aflat ogradă ». Imnurile, laudele, elogiile sunt ale  celui înrolat în bătăliile naţionale. Iar sunetele nu fac decât să transcrie omagiul locului. Să ne vorbească despre identitatea locală a bănăţeanului « uzdineanţ ». Altfel, poezii de iubire, bocete, ritualizări legate de acest loc, de tradiţiile acestui spaţiu revin mereu în acest volum care omagiază felul de a vorbi,de a trăi, de a iubi. De a scrie testamentul – de a lăsa moştenire celor ce vin.

Cornel UNGUREANU

308

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.