Cornel Drinovan: Treptele cuvântului, treptele poeziei

Share Button

„Întru’nceput era Cuvântul…”
(Ioan, I,1)

Iată-ne în fața unei antologii de poezie* –„un fel de antologie”, după cum precizează autorul ei– apărută prea devreme, spun eu, o antologie care se vrea o încheiere a unui ciclu de viață, un ciclu al poeziei lui Sorin Bălășcău.

O apariție grăbită ținând cont nu doar de tinerețea poetului, ci și de faptul că citindu-i ultimele poezii publicate ne dăm repede seama că „vâna” poetică nu a secat, că Sorin Bălășcău, cu sufletul sensibil pe care i-l cunoaștem, va simți și se va exprima până la sfârșitul vieții în imagini poetice.

Ca toți poeții, și Sorin Bălășcău trăiește într-o lume aparte, o lume a lui, o lume a visului și a imaginarului, și, așa cum se întreabă și răspunde în volumul de maxime și cugetări Templul incertitudinilor, „care este cel mai înfricoșător vis al omului?… TREZIREA LA REALITATE”, el nu se va putea trezi la realitate, ci va continua să trăiască în lumea poeziei. Poate că doar va publica poezii mai rar, îndreptându-se spre proză și cugetare.

Mai e și faptul că a scrie, a crea, este o formă de viață, chiar dacă, așa cum spune el, a depășit norma pe care și-a propus-o la începutul gândurilor, la prima treaptă a cuvântului: de a scrie trei cărți (în prezent, acestea fiind patru). O formă de viață nu se încheie cu o antologie!

Cartea la care ne referim, așa cum spune autorul ei, vrea să închidă cercul simțirii poetice, un ciclu de viață pe care îl lasă în urmă. Antologia, realizată în concepția sa, cuprinde poeziile apărute în volumul de debut Viziuni covârșitoare – ca simplu epilog, apărut în anul 2003 și cele din cea de-a doua carte de poezie pe care a publicat-o în anul 2015, Punți Evolutive.

Există o pauză destul de mare între cele două volume, așa că mă așteptam să fie adunate, în antologia pe care o propune, în ordinea apariției, însă Sorin Bălășcău pune poeziile luate din cele două cărți într-o ordine numai de el știută. Ceea ce am putut remarca este faptul că, deși amestecate, poeziile nu fac notă discordantă, ceea ce dovedește un univers poetic destul de bine închegat, dar și faptul că nu se poate distinge o evoluție de la volumul de debut la cel de-al doilea și ultimul până la această dată.

Ar părea un lucru simplu să scriu câteva cuvinte despre această apariție literară, această antologie personală de poezie, dacă aș considera încheiat ciclul de viață al poeziei lui Sorin Bălășcău – mai ales că îl cunosc personal de câțiva ani, bucurându-mă de prietenia lui, la fel cum îi cunosc poeziile, încă de la primele trepte pe care le urca pe scara cuvântului. Lucrurile însă nu stau chiar așa, nu sunt încheiate, iar dificultatea cuprinderii într-un tot al universului poetic este destul de mare.

Primul lucru care atrage atenția la această antologie este titlul ei, Trepte de cuvinte, iar primul gând, prima întrebare la care trebuie găsit un răspuns este o explicație a cuvântului „cuvânt”, această cărămidă a poeziei prin care poetul ne poate transmite ceea ce el dorește atunci când găsește „cuvinte potrivite” sau se poate pierde în banalitatea cuvintelor goale. Dacă vom reuși să explicăm ce este cuvântul cu siguranță vom putea explica și treptele cuvântului și, mai ales, vom putea explica treptele de cuvinte care formează structura universului poetic a lui Sorin Bălășcău.

Dacă ar fi să ne luăm după dicționar ar trebui să spunem că vorba sau cuvântul nu este decât o „unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor”. Această definiție nu spune aproape nimic despre căutarea și înfrigurarea poetului de a-și alege cuvintele pe care le împerechează într-o formă numai de el știută, pentru a ne a transmite sensibilitatea sa poetică.

Același cuvânt pe care îl folosim cu toții în vorbirea de zi cu zi, același cuvânt prin care ne exprimăm sentimentele, bucuria sau tristețea, capătă o altă forță și alte sensuri prin împerecherea cuvintelor într-o poezie. Forța poeziei este dată de aceste trepte de cuvinte care te pot urca spre simțiri deosebite dacă sunt bine așezate.

„Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul”,  spune Antonie cel Mare, iar de aici vine grija poetului, nu numai de a-și alege bine cuvintele, ci și de a forma cu ele construcții deosebite. Sensul cuvintelor poate modifica ordinea lumii, poate altera spațiul și timpul, poate schimba drumuri și destine.

„Cuvântul este unealta lumii acesteia, iar tăcerea este secretul veacului viitor”, spune sfântul Isaac Sirul; însă poetul nu poate să-și clădească poezia cu tăceri. Există trepte în interiorul cuvintelor, iar cu cât ne așezăm pe o treaptă mai înaltă, cu atât poezia pe care o construim este de o mai mare sensibilitate și forță.

Nu este, însă, suficient să ne așezăm pe o treaptă cât mai înaltă în interiorul cuvântului, ci trebuie să le așezăm și pe ele, cuvintele, în treptele care formează o scară pentru a ajunge la culmea abstractă a poeziei. Însă nici acest lucru nu este de ajuns, fiindcă o scară te poate urca, dar te poate și coborî, măiestria celor două sensuri depinzând doar de sensibilitatea poetului. Sufletul ziditorului de poezie este într-un permanent zbucium.

Raportarea la realitate cu nostalgia lumilor apuse, încercarea de a crea o lume a lui și timpul în scurgerea lui implacabilă sunt două dintre direcțiile poeziei lui Sorin Bălășcău, chiar dacă, uneori, ia o atitudine contrară firii lui: „Îngădui/ A lărmui alămuri pe nămeți măreți/ Iar piscuri/ Templieri în panteonul veșniciei ca să fie/ Glorificând/ Harabagii ce par a fi lăsați deoparte/ De diletanții/ Ce se propășesc în citadela nedreptății”/(Atitudine).

O poezie a reflexiei cu scăpări în realitatea înconjurătoare care nu îi produce nicio plăcere. Lumea lui nu este unică, ci o suprapunere de lumi pe care le cunoaște pornind de la contemplarea celei în care trăim: „Lumi peste lumi/ Ce se adună-ntruna/ În sfera contemplației/ Prin prisma realității/ Stratifică concepția/ În studiu de istorie/ Ce se transpune-n oameni /Și-n locuri nemurire”/ (Lumi peste lumi).

Uneori, realitatea înconjurătoare se transformă într-o lume imaginară pe care o închide ca file între coperțile unei cărți, la fel cum face și cu universul său poetic: „Cunosc/ O lume ancestrală/ Clădită/ Dintr-un ghem de bunătăți/ Ce astăzi/ File sunt, de carte”/ (Dimensiuni).

Oscilația între două lumi se transpune spațiului pe care nu îl poate cuprinde într-o unică formulă, ci îl lasă să penduleze între realitate și falsitate, asemănător relației normal-paranormal, însă această oscilație favorizează evoluția: „Suntem tentați să credem/ Ca o iluzie – a nemuririi/ C-avem un scop/ Genetic încrustată, în subconștient,/ De-a anula un timp/ Ce curge asemeni unei lave, temător/ Iar spațiul/ Între real și fals,”/ Cer și pământ, normal-paranormal”/ (Punți evolutive).

Lumea lui Sorin Bălășcău nu este realitatea înconjurătoare, ci visul prin care pătrunde în ea străpungând oglinda imaginarului. Încercarea de a înțelege viața pornind într-o călătorie inversă, spre lumile apuse, spre civilizațiile dispărute, îl conduce spre un adăpost spiritual pe care și l-a dorit și la care a ajuns. „Cutremurat priveam prin vise/ O lume cu hotare infinit/ Transpusă prin oglinda realității/ La ce-mi doresc eu să trăiesc./ Enigme-ale civilizațiilor de mult apuse/ Relevă un miraj de nepătruns/ Dar torța minții de se aprinde/ Ajung la adăpostul spiritual dorit./ Vreau să dezleg secretul vieții/ Și al lumilor ce au apus/ Iar epopeea existenței/ Să mă arunce în trecut.”// (Aventuri în lumi de nepătruns).

Timpul, în trecerea lui, netulburat de gândurile și sentimentele oamenilor, se pare că se oprește să mediteze la singurul lucru pe care îl găsește în afara scurgerii lui, un element de stabilitate într-o lume în care totul se mișcă, sfincșii, pe care îi urnește doar mișcarea cosmosului fără ca timpul să se ostenească a-i scoate din aura enigmatică și solemnă în care se găsesc: „Privesc în zări tăcuți și însingurați/ Giganți ce străjuiesc de mii de ani/ Privesc, sunt neclintiți și parcă se gândesc/ Să lase testament sau să rămână enigmatici și solemni./ Nici timpul nu se ostenește a-i lua la rost/ Ci îi călește pentru drumul lung și anevoios/ Căci nu sunt doară vechi excentrici ai unui tărâm de mult apus/ Ei sunt eterni și de aceea au fost născuți.”// (Sfincșii).

Obsesia timpului trecut și a lumii pe care se străduiește să o înțeleagă, dar nu prin prisma prezentului sau a închipuirilor despre lumea viitoare, ci prin căutarea sensurilor într-o lume trecută, își găsește rezolvarea într-o lume a culturii prin transformarea imaginară a copacilor pe lângă care se plimbă în cărți așezate pe rafturile unei biblioteci: „În zămisliri de epopee,/ A timpului ce a trecut/ Se simt, adesea, epicentre de cultură/ Troieni a unei lumi de ne-nțeles./ De am vocație pentru artă/ Copacii astăzi să-i feresc/ Iar umbra lor ca o curiozitate/ Să se reverse de pe rafturi biblioteci.”// (Carte mare, carte mică).

Obsedat de căutarea sensului vieții, poetul găsește după lungi căutări o explicație simplă prin ieșirea din starea poetică și intrarea în sfera rațiunii: „Viața este ca o glugă/ Se poate influența, schimba și chiar modifica.”/ (Gluga). Timpul nostru pe care credem că îl stăpânim mai degrabă ne modelează după bunul lui plac: „Atipic/ Timpul modelează/ Trupul/ Cu o stăruință/ Criogenând/ Și sufletul în suferință.”/ (Timpul).

Obsesia altor vremuri, a trecutului, din care rămân doar amintirile triste, îi creează o stare sufletească deosebită, prin pierderea lucrurilor dragi, lucruri care nu mai pot fi regăsite, găsind totuși o consolare în lacrimile pe care nu le poate controla: „Călcând a timpului uitare/ A frunzelor/ Rămân doar amintiri./ Iar azi/ Nedeslușite vremuri de demult apar în cale/ Suspin./ Ce lacrimi mari! /Pe obraji mi se perind/ Mi-am terminat iubirea de trei ori/ În două veri/ Dar și o toamnă/ N-am sens cum cerul n-are nori/ Iar inima surprinsă nu mai bate.”// (Versuri dintâi).

În relația pe care o are cu realitatea, poetul nu analizează doar lumea de lângă el, sau lumea de demult, ci face o raportare la ea printr-o analiză a vieții lui, asemănătoare sau nu, altor vieți, însă, cu siguranță, concluzionează că el este „un univers în univers” (Viața mea). Această relație îl face să iasă din lumea poeziei și se raportează direct la lumea reală care duce doar la unica concluzie – pe care o știm cu toții, la fel cum o știe și poetul: „Sunt om, trăiesc și știu că am să mor. ” (Știu și știu).

Spuneam că nu se pot face poezii cu tăceri, iată însă că poetul crede că tăcerea nu este doar tăcere, ci poate spune multe, la fel cum spun cuvintele; de aceea, poetul „încondeiază tăcerea obligând-o să urce treptele cuvintelor:” „Îndrăznesc a încondeia tăcerea/ Sub forme/ Copleșite de a minții amărăciune/ Ce va exonera/ Privirea și sufletul aievea”./ (Riff poetic). Universul poetic a lui Sorin Bălășcău rămâne deschis pentru oricine vrea să pătrundă în el, poetul dialogând cu cititorii, dar nu direct, fiindcă nu se poate stabili un dialog, ci „înaripat de vocile îndurerate și frustate/ frustrare,/ dobândită într-o secvență de eternitate/ ce sigur se va stinge în obscuritate”./ (De fapt…).

Să fi găsit poetul răspuns la frământările lui pentru a nu-și mai zidi cuvintele pe scara care îl duce la înțelegerea lumii? Poate că este așa sau poate că va continua: „Și tot ce fac în noaptea dinspre joi spre vineri/ E să m-așez cu-n pix și o hârtie/ La un birou ce pentru o clipă-i o sclipire/ Lăsând pe-o coală albă banalele cuvinte ca o amintire”./ (Ritual contemplativ).

Poet profund, un poet al meditației, dar și al căutărilor, Sorin Bălășcău va rămâne o referință în poezia diasporei.

*Sorin Bălășcău, Trepte de cuvinte, Brăila, Sfântul Ierarh Nicolae, 2017

 

10

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.