Constantin Cubleşan: POEMUL CA ESEU (Toma George Maiorescu)

Share Button

cublesanCu o biografie impresionantă, comparabilă cu cele ale marilor neliniştiţi ai lumii („A fost reporter şi marinar, apicultor şi profesor al unei discipline: ecosofia, poet, prozator şi pedagog la o şcoală de socotitori, militant pentru ecumenismul monoteist, director de reviste, glob-trotter, colecţionar şi restaurator de icoane vechi, realizator de filme TV, preşedinte de partid politic, şomer /1982-1990/, îmbarcat ofiţer II pe nave comerciale româneşti, străbate meridianele şi oceanele lumii”), cu o operă literară nu mai puţin impresionantă (cărţi de poezie, proză, interviuri, eseuri etc, în total peste patruzeci de volume), distins cu premii şi decoraţii multiple (Comandor al Braziliei, Cavaler al ordinului Naţional „Serviciul credincios”, Ordinul ziariştilor clasa I etc, Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice Bucureşti, Societaire Academique al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor Franţei etc, etc), Toma George Maiorescu, ajuns la o vârstă mai mult decât octogenară (88 de ani), apare azi ca o personalitate artistică ilustră, ca un scriitor important care şi-a supravieţuit propriei glorii, trăind oarecum marginalizat de atenţia criticii literare, fără ca vreodată, de-a lungul întregii sale activităţi creatoare, să-i fi reproşat cineva vreo neîmplinire literară.

A fost şi a rămas un poet cu carismă, cum se zice, preocupat de marile probleme existenţiale ale universului. În poezie a fost „un mare făuritor de experiment”, după cum apreciază Laurenţiu Ulici, un scriitor preocupat a-şi înnoi mereu limbajul, stilul şi mesajul.

Elocventă în acest sens este şi ultima sa carte de poeme, Sinucigaş plonjez într-un real imposibil (Editura Palimpsest, Bucureşti, 2015), alcătuită din două cicluri, primul care dă şi genericul volumului, subintitulat poem-eseu, cel de al doilea, Aventuri subliminale, cu menţiunea în paranteză: neînscrise în Anale.

Un volum masiv, ilustrat de Daniela Wanda Maiorescu-Decca, impresionant prin atitudinea polemică tranşantă a autorului faţă de marile conflicte confesionale şi etnice de strictă actualitate ale omenirii:

„Sunt Charlie deoarece credeam şi cred în libertatea cuvântului rostit şi scris/ Sunt Charlie din solidaritate din compasiune pentru toate victimele/ deoarece cred în curajul de a înfrunta cu rost ideile fixe ale fundamentalismului/ teroarea organizată a morţii/ dar nu sunt Charlie pentru că bunul simţ şi respectul valorilor/ mă împiedică să jignesc sau mai rău să-mi bat joc de credinţele intime ale Celuilalt/ Nu sunt Charlie deoarece simt că libertatea mea se blochează atunci/ când limitez libertatea de spirit a Celuilalt/ de aceea «Je suis Charlie et je ne suis pas Charlie»” (Conciliera civilizaţiilor).

După cum lesne se poate observa, discursul poetic este mai degrabă unul eseistic, organizat în formă versificată. Acest tip de rostire lirică e dominant şi caracterizează întregul prim poem al volumului, fiind propriu modului actual de a scrie al lui Toma George Maiorescu.

E un moralist, preocupat de fiinţa speciei umane azi („Nici o specie nu şi-a programat vreodată/ Atotnimicirea/ Numai omul/ (Spun unele texte)/ Caută neobosit/ Pretexte:/ De sfadă de încăierare de calomnie/ De minare sau deminare/ De mânie de spaimă de turbare/ De disperare de încrâncenare// Nici măcar fiarele bestii/ Crocodilul lupul rechinul/ Între ei nu se sfârşie atroce/ Doar omul pe om chinuind” (Nici o specie nu şi-a programat suicidul).

Toma-George-Maiorescu Sinucigas-plonjez-intr-un-real-imposibil 1cObsesia răului din om („nu reuşim/ Să gonim fiara din om”) e motivul axial al ciclului, ale cărui secvenţe dezvoltă idei pe aceeaşi temă, în game diferit tensionate.

De la denunţul polemic al fatalităţii dezastrului pe care societatea contemporană îl hrăneşte în sine („«Îmbânzirea fiarei din om» e numele rătăcirii utopice de pe/ drumul accidentat al devenirii./ Un faliment iremediabil? Drumul s-a autoepuizat./ În primul rând ca spiritualitate./ Homo humanus a ajuns la punctul teminus al existenţei sale/ ca specie. La capătul vieţii sale” (Post scriptum pentru şapte zile), până la un lamentou tragic, al renunţării la viaţă, cu accente profetice:

„Dacă nu reuşim/ Să gonim fiara din om/ Sau mai precis s-o îmblânzim/ Nu ne rămâne decât sub/ Flamura neagră/ Sub shahada înscrisă în alb/ Fluturând egal/ În ordine cazonă/ Să grăbim marşul triumfal/ Spre abatorul/ Universal” (Spre abatorul universal).

Întregul ciclu, în unitatea sa polifonică, are aliura unui oratoriu pe mai multe voci, cu monologări incantatorii, ce amintesc, după ani, poemul lui Eugen Jebeleanu Surâsul Hiroşimei, evident aici pe alte coordonate ideatice („Pe-al vieţii ultim mal// După măcelul/ Universal// Tăcere Nemişcare/ Aparenţe înşelătoare/ Seducţia Timpului oprit/ Doar o ploaie oarecare/ Toarnă dur din infinit/ Torente/ Cad avid/ Lacrimi ce nu se divid/ Lacrimi de foc/ De plumb şi de sânge/ – E Pământul – întreb/ Planeta de fum/ Ce plânge?” – Planeta de fum maiplânge?), dar şi cu dezvoltări epice de încărcătură anecdotică (păţania câinelui Blacky în pădure când întâlneşte un urs din ghearele căruia este salvat în extremis). O poezie discursivă, polemică, agrementată cu inserte eseistice adesea coborând până la explicaţii riguros didactice.

Total diferite sunt poeziile din cel de al doilea ciclu, în care poetul, cu un vădit apetit ludic, compune parafraze parodice, în esenţă, în manieră urmuziană, cu adresă la cotidianul pedestru actual, mizând prozodic pe jocuri de cuvinte, pentru a realiza efecte umorisitce, satirice, corozive, mimând fabula cu morala din ultimele două versuri:

„Sabia-n alai de vază/ Vrabia mălai votează/ Clopotaru-şi suge-n limbă/ Caria prin bronz se plimbă/ Trag din pungă aurolacii/ Larve găuresc colacii/ Dau din aripi vârcolacii// Unii ard şi pufu-n perne/ Alţii îşi cioplesc caverne/ Numai borna-şi trage ciorne/ Bârne-n ochi şi uniforme// Manechine narcomane/ Se denunţă-n legi cumane/ Umbra umbrei stacojie/ Chihlimbar strecoară-n vină/ Dacă fierbe în sulfină// Are n-are sensul sens/ (În afară de nonsens?)/ Parabens/ O/ Parabens” (Sabia-n alai de vază).

Alteori provoacă ritmuri minulesciene, parodiind chiar motive ale acestuia („Un mătuş şi o mătuşe/ Merg ţinându-se de guşe (…) Un meduz şi o meduză/ Merg ţinându-se de buză (…) Caracud şi-o Caracudă/ merg împleticiţi spre budă” Ș.a.m.d. (Versuri cu olmaze). Sunt amuzante aceste jocuri de cuvinte, de cele mai adese ori însă gratuite.

Toma George Maiorescu rămâne ancorat în dinamica fenomenului literar (poetic) actual, ca un alergător ce se antrenează cu conştiinciozitate dar obţinând performanţe oarecum înafara concursului. Din păcate, în contextul literelor româneşti de acum e un exerciţiu frumos, în sine, pentru care merită toată atenţia şi preţuirea.

Constantin CUBLEŞAN

 

 

0

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.