Claudiu Komartin: Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017

Share Button

Titlul oferit de Claudiu Komartin, pentru selecția sa de poeme (Cartier, 2017, Poeme alese, 2010-2017), ne dăruiește totuși, în ciuda rezonanței dezolante, reperul unui principiu călăuzitor, cu ajutorul căruia să nu ne rătăcim, prin  hățișul bulboanelor ce ies la suprafață, purtând stigmatul răului, dintr-o lume unde trăim cu toții;  de asemenea, și  un poet, al unei generații, care altfel se lasă dusă cu voluptate de valul  fanatic al devastărilor de orice fel. E un titlu matur, care închide în silabele sale, cu iz de școală japoneză, o răzvrătire, o persiflare, dar și un efect de rezistență întru învățătura poeziei.

Poetul pare a căuta un motiv pentru existența sufletului, al cărui contact cu viața e tot mai mult o imensă durere, ce nu se mai poate camufla: una care atinge atât poezia, cât și sentimentul religios; „maeștrii unei arte muribunde”  sunt cei care mai trăiesc din principiul că arta/poezia – mai este creație și construcție. Nu neapărat în materia aceea vâscoasă și malefică, a unei vremi putrede, așadar nu în negativ (cu toate că limbajul și motivele sau viziunile tulburi ar duce la o asemenea percepție) – suntem în altă parte decât în fluxul baudelairian, care viza noțiuni estetice în peisajul răului.

Claudiu Komartin nu-și asumă, nu pare să se adapteze la starea malefică a lumii descrise; e un fel de martor, care îi percepe și îi cunoaște umbrele grele, duhorile, dar care se încrâncenează să le transgreseze, prin nebunia și visul de „somnambul”, specifice poeziei: Undeva e o cameră, cu o groapă în mijloc/ și un omuleț posac, ce transpiră și scrie, bâiguind / într-o limbă pe care se reazămă / ceva (încă) neatins de rugină.

Aș cita și din poemul Încercăm să convingem nebunia, unde chiar simpla revelație a tăcerii, a beatitudinii poetice, se arată ca o farsă grosieră: Creierul meu dă cu mine de toți pereții/…/ Tu la o adică, ai putea veni mai aproape,/ te-ai putea muta cu mine aici, între ape/…/ Încercăm să convingem nebunia să/ respecte un ritm cunoscut./ Într-o zi, lumea asta o să ne coasă / gurile cu catgut (în Cobalt).

Îndoielile gârbovesc și apele putrede ale fricii, credința este sfărâmată, esența poeziei însăși, maculată, aproape negată: Prea sensibili poate, ucigași înnăscuți, fără îndoială./Aceasta nu este muzică. Asta nu mai e poezie (p. 243, în Cobalt).

Temelia artei, sensibilitatea, e un neant sau, mai rău, ceva sterp: Suntem aproape sterili, splendide fructe/ putrezite pe dinăuntru. / Cuvântul milă se va înțepeni în gâtlej ca o/ bilă de cauciuc/ folosită în ritualuri exasperate/…/„Aici odihnește omul. Puteți admira mâna lui fină./ Încercați să nu-l atingeți, nu este mort pe de-a întregul…” (p. 228, în Cobalt).

Năucitoare se așează în pagină lipsa de speranță, a unei „veșnicii expirate”, în versiunea ei de perenitate a spiritului uman: S-a crezut veșnic fiindcă a pictat capela sixtină,/ ca un bun stăpân le-a împărțit celorlalți abjecția și jegul – p. 228, în Cobalt (Pe urmele lui Mircea Eliade, scrie Petru Ursache, în Moartea formei, biserica face parte din complexul de simboluri ale centrului și este o imagine a lumii; în viziunea poetului, umanitatea „molfăie” o moarte mistică, iar cei care aduc pacea vor fi numiți „fiii nimănui”, sub un cer „de piatră”…).

O lume, în care domnește legea rapacității, unde „spiritul a devenit un lux”; asocierea simbolizantă, covârșitoare și aproape  fuzionară, cu peisaje de cobalt, reiterează și principiul bacoviano-muribund, al plumbului. Cobaltul se strecoară în trup, în suflet, în spirit și în esența lumii.

Poemul întreg, care poartă acest titlu, este antologic: soarele e cobalt/…/ și creierul meu tăbăcit pe care se așază/ păsări necunoscute este cobalt/…/ochii mei de cobalt îți vor/ arăta/ în acea zi/ totul.  În același poem, puritatea poeziei, natura ei inefabilă, găsește energia de a răzbate, în câteva versuri, și ele răsar, printre spinii și otrăvurile din fanatismul devastării, de parcă viața ar fi  ea însăși o insomnie a morții: mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat/ e cobalt/…/și cutremurarea stinsă și rafinată pe care poezia/ mi-o mai trezește este cobalt… (p. 222, Cobalt).

Construcție și creație sunt recognoscibile în varianta lor de mal-estar, viziune de frustrare sumbră, răzvrătire surdă, ascuțită, precum micii demoni ai otrăvirii ființei, dar și principiu activ, menit să transgreseze ceea ce poetul numește dezmembrare, formă a ruinei (p. 87-153) – răspândind efecte de  umilire stranie și irevocabilă a speciei: Cu noi începe și se sfârșește. Cu noi, cei blânzi și letali… (p. 228, în Cobalt) – mai dorindu-și doar un dram de luciditate…

Limbajul poemelor lui Claudiu Komartin este el însuși un personaj „macho”, care mai încearcă să salveze ce poate, răvășind totul, toată groapa „de gunoi a metafizicii” și a existenței, trăind între miasme terifiante și frumusețea unor răbufniri poetice, precum „iertarea târzie a mamei  este cobalt/ frunza căzută pe luciul apei/ în care prietenul a crezut că își va găsi liniștea… (Cobalt). Nici limba de cârpă a celor învinși, nici mecanismele subtile nu au salvat nimic, crede poetul, în Ghicitoare pentru monștri, text reprezentativ, aflat sub un motto din Eminescu (La ce?… Oare totul nu e nebunie?).

Îngerul, de acum clasic, al inspirației poetice (Nichita Sorescu) – ceva între „Captain Planet și Dalai Lama”, „și-a scos mănușile”… Stele și dinți încleștați, ură, plâns și atâta lumină, locuri stranii și sumbre, pe unde mai trece „trist ca un poet dintr-un film coreean”, motivând că a plâns și Plânsul era zgrunțuros și greu ca pietrișul / de pe un țărm unde nu înnoptează nici hoții de cârje… (Claudiu Komartin). El, scrie O. Nimigean, se luptă la marginea Imperiului (perversul și și decervelantul Imperiu al Binelui, în formularea lui Philippe Muray).

Maria BOLOGA

763

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.