Chiar nu se vede, la Paris, viaţa literară românească postcomunistă?

Share Button

Nu am văzut pe nimeni să se îngrijoreze citind în Cultura nr. 29 (480) din 14 august 2014 interviul lui Eugen Simion cu Virgil Tănase, aşezat sub titlul “La Paris, viaţa literară românească postcomunistă nu se vede nicicum, ea nu există“. Cum nu am văzut pe nimeni să reacţioneze nici la celelalte dialoguri, deosebit de interesante, ale academicianului Eugen Simion cu Augustin Buzura sau Nicolae Breban.

Probabil că opiniile unor oameni cu o bogată experienţă de viaţă, cu o şi mai bogată experienţă literară nu stârnesc interesul scriitorilor români, pentru care însuşi Eminescu e trimis în debara.

Dar iată ce răspunde Virgil Tănase la întrebarea lui Eugen Simion: cum se vede de la Paris, viaţa literară românească postcomunistă? De ce se detestă atât de aprig scriitorii români? De ce îşi distrug, cu atâta ardoare şi iresponsabilitate, valorile spirituale? De unde le vine nebunia aceasta? Şi când crezi că se va stinge? Redau fragmente doar:

“La prima din această serie de întrebări ca scăpate din katiuşă răspunsul e simplu: la Paris, viaţa literară românească postcomunistă nu se vede nicicum, ea nu există. Motivele sunt numeroase, dar mai ales două. Mai întâi, nu e nimic de văzut. Obsedaţi de „sincronism“ o parte din scriitorii români nu par a fi băgat de seamă că „a fi sincron“ presupune un reper care există deja, deci că elementul „sincron“ va fi întotdeauna c-o fracţiune de secundă în urma celui de referinţă. […] Un pom nu poate fi sincron cu o pisică şi nici aceasta cu o galaxie care şi ea, pare-se, se naşte, creşte şi moare. Vrând să fie „sincroni“ o bună parte din artiştii noştri (pentru că nu e vorba numai de literatură) ies din matca unei evoluţii organice a spiritului românesc şi vor fi întotdeauna invizibili în străinătate pentru că sunt întotdeauna la coada celor care le slujesc drept reper.”

În loc să îngrijoreze, aceste adevăruri deranjează. Pentru că Virgil Tănase pune, în continuare, punctul pe “i” când spune că tentaţia modernismului (şi a post-modernismului, aş adăuga eu) înlocuieşte substanţa cu vizibilitatea, durabilul cu surprinzătorul.

“Niciunul din marii înnoitori ai literaturii ultimelor secole, spune Virgil Tănase, n-a căutat să „revoluţioneze“ formele literare: nici Diderot (primul care „destructurează“ romanul), nici Balzac (care-i schimbă logica), nici Proust, nici Kafka, nici Tolstoi sau Dostoievski sau Faulkner sau, mai nou, romancierii sud americani. […] Toţi aceşti scriitori au ţâşnit din sânul unor literaturi naţionale care evoluau firesc şi care, atunci când au avut norocul să hrănească personalităţi artistice importante, s-au afirmat prin ele fără a fi făcut din aceasta un program de „marketing cultural“ […] Am, în ceea ce mă priveşte, convingerea că ceea ce numim „cultură“ se săvârşeşte într-o ţară şi într-o limbă. Elementele venite dinafară nu sunt eficace într-o cultură”.

Adevărat, foarte adevărat. Aproape dureros de adevărat, dacă ne uităm numai la tinerii noştri scriitori, americanizaţi în concepţii şi limbaj. Normal că prin această atitudine pierde literatura română, iar dacă literatura română pierde, cum poate câştiga un scriitor român? Cum este promovat el dacă “politica noastră culturală în Franţa a cultivat în ultimii ani cu mare generozitate poezia (fără nici o şansă în acest spaţiu acum)”? Pentru că în Franţa, spune în continuare Virgil Tănase, ceea ce francezii numesc o politică de „rayonnement culturel“ nu se face cu funcţionari […], nu se face nici cu specialişti în „marketing“, câtă vreme aceşti băcani literari îndreaptă atenţia cititorilor şi a jurnaliştilor critici spre calităţile vulgare ale textului pe care, deturnându-l de la vocaţia lui, îl prostituează şi-l discalifică făcându-l neinteresant. […] Iar politica de „rayonnement culturel“ a României este de o bună bucată de vreme bezmetică şi de gaşcă, lingavă şi totodată de-o impertinenţă „puţoistică“ rizibilă, fără orizont şi, mi se pare, teribil de „birocratică“.

În ceea ce priveşte dezbinarea scriitorilor români, râvna cu care aceştia îşi bârfesc confraţii, “fiecare străduindu-se să-i devalorizeze pe toţi ceilalţi”, Virgil Tănase ne avertizează că în străinătate asta înseamnă sinucidere curată şi ne sfătuieşte “să ne vedem de gospodăria noastră – cum au făcut, de pildă, vecinii noştri de la răsărit care pe la începutul veacului al XIX-lea nu existau în cugetul european şi care în mai puţin de-un secol au dat lumii o pleiadă de opere esenţiale, de la cele ale lui Tolstoi şi Dostoievski la cele ale lui Cehov…” […]  pentru că “în spaţiile culturale atât de vechi şi atât de aglomerate ale occidentului, care merită cucerite pentru că o victorie aici impune o literatură şi în spaţiile mărginaşe, nu se poate pătrunde decât colectiv, lăudându-ne (chiar excesiv) unii pe alţii (dar pornind de la temeiuri valabile, reale), vorbind neîncetat unii despre alţii, citându-ne unii pe alţii până la saţietate – în orice caz amânând lupta dintre noi pentru momentul în care vom fi cucerit teritoriul râvnit. Ar fi bine să se ştie şi să se înţeleagă că numele unora dintre noi (publicaţi astăzi în Franţa cu polobocul – de altfel scriitorii români au fost mereu traduşi şi publicaţi aici cu o mai mare generozitate decât cea oferită altor obârşii literare) nu va avea o şansă să depăşească fluturarea efemeră a unor articole de presă decât atunci când se va impune literatura română (sau romanul românesc, sau nuvela românească sau o şcoală critică românească)”.

Mă tem că nu am putut reproduce aici decât o mică parte din ceea ce mi se pare esenţial în răspunsul lui Virgil Tănase, care se întinde pe o întreagă pagină a prestigioasei reviste Cultura. De aceea vă recomand să-l citiţi integral la adresa: http://revistacultura.ro/nou/2014/08/la-paris-viata-literara-romaneasca-postcomunista-nu-se-vede-nicicum-ea-nu-exista/.

Tot o pagină întreagă, dar în România literară, nr. 41, ocupă supereditorialul lui Nicolae Manolescu, din care spicuim: “Literatura suferă de pe urma schimbării contextului istoric, cultural, social sau intelectual într-o măsură mai mică, deşi nu neglijabilă, decât lectura. Literatura e, în linii mari, aceeaşi, unghiul din care o privim e altul. […] Societatea din ultima sută de ani nu mai ştie să citească. S-a instalat treptat un confort intelectual, bine tolerat de şcoala de toate gradele şi de pretutindeni, care-i face pe contemporanii noştri nu numai să citească puţin, iar în multe cazuri, deloc, dar să citească, pur şi simplu, prost. Lectura proastă este urmarea literaturii proaste, consumate în proporţie de masă”. E bine să avem în vedere aceste aspecte, atunci când ne aşezăm la masa de scris.

Nicolae SILADE

231

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.