Ceea ce rămâne după vizionare. Teatrul German de Stat din Timişoara în turneu la Bucureşti (2–5 mai 2014)

Share Button

Spectacolele de turneu ale Teatrului German de Stat din Timişoara: Fetiţa din bolul peştelui auriu, de Morris Panych, regia: Radu Afrim, Nunta micilor burghezi, de Bertolt Brecht, regia: Alexandru Dabija, derdiedans, coordonat de Florin Fieroiu, Urâtul, de Marius von Mayenburg, regia: Theodor-Cristian Popescu, au în comun lumea omului în disoluţie.

Că ne place, că nu ne place, aceasta-i tema timpului, iar creatorii de teatru, poate din nevoia propriei decantări, o abordează din plin, fiind în căutarea dramaticului ascuns. Cum artistul stă în faţa societăţii, dând socoteală de ea sau prefigurându-i viitorul, disoluţia incriminată de mine ar putea intra în forma de viziune a celor patru creatori de tea­tru, prin care suportul uman actual se discută ca o problemă a omului. Dar ceea ce particularizează producţiile teatrului mai sus menţionat este lucrul scenic potrivit căruia se obţine coeziunea (Das Zusammen) spectacolului şi câştigarea propriului (Ereignis) la fiecare dintre spectacole.
Antropologia scenică, datorată interpre-tărilor actoriceşti, îndeaproape studiate, fără cusur la mulţi actori, apare în tuşe realiste, stilizate prin esenţializări până la suprarealism (Fetiţa, Urâtul), în­groşate caricatural până la grotesc (Nunta) sau în expresii parabolice (derdiedans).
Actorul de expresie germană, partici-pare unică în scenă, primeşte mişcarea şi „habitatul“ pentru trăirea personajului de la nume notabile ale teatrului românesc; regizorii: Al. Dabija, R. Afrim. Th.-C. Popescu, coregraful Florin Fieroiu sau scenograful Dragoş Buhagiar, ceea ce înseamnă că teatrul n-are frontiere şi trăieşte din conexiuni spiri­tuale.

afis 1Eleganta şi mult apreciata mapă oferită presei şi publicului spectator, în care se aflau Caietul-program al spectacolului şi un CD cu imagini din spectacol.

 

Montarea lui Radu Afrim, Fetiţa din bolul peştelui auriu (Das Mädchen im Goldfischglas), de M. Panych, are culoare şi respir, specifice ani­lor ’60, ani de război rece, când teama şi neîncrederea erau pretutinde­ni şi la fel, atât în Est, cât şi-n Vest. Dezorientarea sau perceperea greşită a unor situaţii de către omul acelor ani sunt aşezate intens dramatic de M. Panych în personajele piesei sale, iar, urmând textul, re­gia le distribuie, prin individualizări, în jocul actorilor: Silvia Török, Georg Peetz, Olga Török, Horia Săvescu, Rareş Hontzu, Konstantin Keidel, Ra­ul Bastean.
Metafora, folosită cu predilecţie în co-municare, devine un mod de înţelegere, producând fie calmare, fie neliniştire, deci suspans. Nu întâmplător acele vremuri erau denumite „l’ère de soupçon“ (N. Sarraute). Excesul de suspiciune a dus la înţelesul că totul e lipsit de sens, dar teatrul, fiindu-i în obicei, a limpezit lumea, orientând ludicul spre „teatrul absurdului“. În spectacolul german timişorean, fetiţa Iris (Silvia Török, impresionabilă prin naturaleţea jocului) este capul limpede ce iluminează „absurdul“ vieţii personajelor. Ajunsă la maturita­te („Este momentul în care nu mai eşti fericit şi începi să-ţi aminte­şti când erai“), ea îşi povesteşte copilăria şi rosteşte un adevăr, pe cât de zdrobitor, pe atât de actual: „Lumea este scindată acum, pentru că toţi sunt în sine scindaţi“ (Die Welt ist geteilt, weil jeder in sich selbst geteilt ist).
Lumea dramei comice brechtiene, pe alocuri barocă, Nunta micilor burghezi (Die kleinbürgerhochzeit), prefigurează ipostaza existenţială a omului scindat. Elementele ce o animă sunt constituente umane (denumite „mici burghezi“ cu în-găduinţă şi, oarecum, prin dife­renţiere de contextul social de apartenenţă) care, în ciuda executării migăloase (rigoarea predomină surprizele trăirii) a ritualului de nuntă, vor fi părăsite de legăturile interioare ale „fragmentelor“ ce ţin în vigoare între-gul din obiect şi fiinţă.

Obiectele îşi pierd formele şi, prin urmare, habitatul se dezarticulează, iar fiinţele, scoase din măsura exteriorului, dar cu vagi urme ale suflului de viaţă rătăcit prin ungherele din lăuntric, devin „păpuşi mecanice“, funcţionând potrivit unor amintiri şi, aproape deloc, în ritmul progresului ce ar impulsio­na înaintarea lor în timp. Regia lui Al. Dabija (mi-e cunoscută din numeroase spectacole bucureştene) mi-a adus în atenţie două aspecte: sti­lul de joc al actorului şi mişcarea actorului în scenă prin conturarea planurilor.

Spectacolul fiind, prin desfăşurare, o satiră, actorul este îndemnat spre caricatură şi grotesc pentru a obţine râsul din orice şi oricum. Până şi plânsul schimonosit al miresei (Silvia Török), că totul ia altă înfăţişare, stârneşte hazul. Referitor la al doilea aspect, voi da un singur exemplu: în timp ce nuntaşii erau la masă şi petreceau în felul lor, apatic şi zgomotos, configurând un plan al acţiunii, dintre ei se desprinde tatăl miresei şi însoţeşte petrecerea cu anecdote des­pre viaţa şi moartea unor apropiaţi, configurând planul epicului dra­matic. În desfăşurarea actorului Rareş Hontzu se resimte acel acord dintre mişcare şi rostire, deoarece precipitarea şi ritmarea paşilor presupuneau anumite emisii sonore cu distribuirea variată a accentelor.
Din îndepărtarea şi apropierea perso-najelor (modelând acel verfremdung-seffekt), apăreau noi chipuri de expresie: mama mirelui (Dana Borteanu), sora miresei (Olga Török), mirele (Frantz Kat-tesch), prietenul lui (Georg Peetz), femeia (Ioana Iacob), soţul ei (Radu Vulpe), tânărul (Konstantin Keidel). Într-un fel de echidistanţă faţă de centrul fix al scenei, per­sonajele se jucau între ele şi cu ele, fie aşezând spre studiu, fie mascând „omul condiţionat“ de casă, de obiceiuri, de eşecuri sau de iubire, de mâhnire sau de locul în societate.

Dar printre ele rătăcea un omuleţ necondiţionat, adică aflat dincolo de timp şi de spaţiu, sugerând speranţa precum „diamantul“ ascuns în „cenuşă“. Acest omuleţ este copilul din final (Patrick Cionac), privind cu uimire, dar parcă hotărât să ia asupra sa totul în contul vieţii.
Spectacolul derdieddans, coordonat ar­tistic de Florin Fieroiu, însemnând tea-tru şi dans în conexiune prin continua impulsionare a specificului valoric din fiecare sau dans şi teatru într-o sublimare a expresiei scenice, va fi comentat într-un nu­măr din Teatrul azi. Dar ce merită adăugat, fiind perceput ca un şoc de vizi-onare, a fost acel frumos scenic, pre-dispus contemplaţiei, ce in­tra în simţire prin doza de linişte degajată de joc.
Fără a moraliza, Urâtul (Der Häs-sliche), de Marius von Mayenburg, în viziunea lui Theodor-Cristian Popescu, focalizează pe imaginea lumea-evantai mişcată în des­făşurare sau în restrângere după necesarul timpului care-i întreţine combustia: banul. Discursul scenic, sobru în comunicare (personajele în relaţie cu un mediu aneantizant al sufletului), nu evită înţelesul că excesul schimbărilor impuse de societate are efect asupra psihicului uman.

Şi totuşi, personajele lui M. von Mayenburg, de viclene ce sunt, nu par credibile. Ele, purtând măşti şi la propriu şi la figurat, se sustrag chipului uman şi primesc înfăţişarea fantomelor, fiind numai un boţ cu ochi ce semnalizează. De altfel, se complac să perturbe şi percepţia, ca dintr-un imaginar auctorial privind mai mult în sine. Dacă încerci să decriptezi ce au sub mască, riscul este al unei înţelegeri greşite, aten­ţionarea va fi dată de mască; dacă încerci să te raportezi la mască, poţi rămâne la însemnele aparenţei care protejează vidul.

De aceea, tot ce execută aceste personaje (nici măcar minima moralia nu interesează), nu provoacă nici milă, nici spaimă, nici măcar dispreţ. Regia lui Th.-C. Popescu, prin filtrările şi ajustările sale, scoate personajele din sei­ful proiectelor uitate şi le dă mişcare fizică în decorul Velicăi Panduru, sugestiv pentru spaţiul închis al Pandorei, geometrizat şi ste­ril, ce se agită să-şi salte capacul, iar cei patru actori, admirabilă interpretare, Konstantin Keidel, Olga Török, Rareş Hontzu, Horia Săvescu, împrumută din respirul şi trupul lor unor abstracţiuni ce dispar odată cu stingerea ultimei lumini din scenă.

Pe parcursul celor patru după-amiezi şi seri de reprezentaţii, bună ar fi fost o comedie robustă „în stil german“, dar n-a fost să fie. Ar fi descreţit frunţile spectatorilor (veniţi zgribuliţi la spectacole din cauza frigului şi a ploii de afară). Oricum, se cuvin numai cuvinte de laudă Teatrului German de Stat din Timişoara, acest „wundertheater“, iar distinsului di-rector, Lucian M. Vărşăndan (abilitatea repertorială mă îndeamnă să-l numesc „der gute intendant von Temesvar“), îi transmit „gratulation“ pentru clipele de artă oferite (iar dacă am fost prea cicălitor, îmi cer scuze).

Nicolae HAVRILIU

361

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.