“Când vântul schimbării începe să bată, unii îşi construiesc adăposturi, alţii – mori de vânt”

Share Button

“Când vântul schimbării începe să bată, unii îşi construiesc adăposturi, iar alţii – mori de vânt”, spune un proverb chinezesc. Aplicat la literatura română, el ar suna ca o prognoză pe termen lung pentru cei care nu vor să vadă dejaînceputul unei schimbări nu atât de generaţii, de poziţii, de ierarhizări, cât de atitudine şi de receptare a fenomenului literar. Şi nu mă refer aici la Grupul pentru Reforma USR, radical şi cu ţintă precisă din acest punct de vedere, ci la întreaga viaţă literară românească.

Din puţinele exemple pe care le voi da, veţi deduce cine îşi construieşte adăposturi şi cine mori de vânt. Pentru început, câteva “mutări” redacţionale: Alex Ştefănescu, numit redactor şef la “Luceafărul de dimineaţă”, în locul lui Dan Cristea, care devine director, Ioan Groşan şi Dan Stanca alăturându-se redacţiei; Daniel Cristea-Enache numit redactor şef adjunct la “Viaţa Românească”, Dan Iancu, demis; Nicolae Manolescu, chemat colaborator la revista online “Literatura de azi”. Şi cu toate acestea…

“S-a cam ales praful de revistele literar-culturale de la noi. Nimic n-a mai rămas din audienţa, efervescenţa şi influenţa (deopotrivă literară şi ideologică) pe care-o aveau în anii ’90, nici măcar din diversitatea anilor 2000”, scrie Marius Chivu, în “Dilema veche”, nr. 602, explicând cum s-a ajuns în această situaţie:

“Calitatea revistelor literare a scăzut dramatic pentru că nu le mai face nimeni care să se priceapă, iar asta pentru că nimeni nu mai e motivat, nici cultural, nici financiar, să se dedice unei reviste. Nu există finanţări pentru colaborări; prin urmare, conţinutul e de umplutură.

La fel se întîmplă şi cu revistele sau platformele online care se ocupă de cărţi; la fel de mediocre: materiale traduse de pe Internet, recenzii irelevante, topuri de cărţi/autori alcătuite de, chipurile, utilizatori, şi în care scriitorii adevăraţi nici nu apar (Cărtărescu sau Brumaru vor fi mereu pe locuri inferioare, cu sute de voturi mai puţine decît cine ştie ce blogger sau scriitoraş anonim care şi-a publicat singur cartea în cîteva exemplare.) Noul ministru al Culturii a promis finanţarea revistelor, dar rămîne de văzut ce se va întîmpla în acest sens.

Cîteva reviste fac însă eforturi notabile să ofere un anume standard cultural (Orizont, Steaua, Observator cultural sau Suplimentul de cultură, ca să dau cîte un exemplu din fiecare regiune istorică), dar circulaţia, audienţa şi influenţa lor sînt inexistente în afara mediului scriitoricesc; şi nici măcar acestor reviste nu le-ar strica o regîndire a formulei, în sensul deschiderii perspectivelor culturale, al împrospătării conţinutului, al stilului şi al ideilor vehiculate, nu mai vorbesc de grafică – de multe ori, ele sînt bătrînicioase şi rămase în ograda naţională unde, din păcate, nu se întîmplă mare lucru. E nevoie de bani, dar e nevoie şi de oameni noi care să fie atraşi înspre presă, să descopere importanţa şi pasiunea de a face o revistă”.

Este, acesta, un adevăr pe care îl ştiam de multă vreme, dar care acum, iată, este strigat în piaţa mare de către voci tinere, autorizate. Bineînţeles, sunt şi câteva reviste bune, chiar foarte bune. Marius Chivu prezintă doar două: Poes:s International şi Zona Nouă. Mai sunt şi altele, dar oricum prea puţine în comparaţie cu cele multe şi proaste.

Dacă la capitolul reviste literare stăm prost, nici în privinţa criticii literare nu stăm mai bine:

“Din păcate, critica este astăzi cu un pas în spatele literaturii. În fiecare an apar cărţi importante care, cu cîteva excepţii, rămîn necitite şi necomentate. Dacă autorul nu face parte dintr-un grup de reciprocităţi şi firitiseli „critice” şi dacă îşi păstrează iluzia că exclusiv valoarea literară a cărţii sale contează în ecuaţia receptării, va observa, singur, cum stau lucrurile. Nu cum ar trebui.

Ar trebui să nu conteze editura la care a apărut o carte, funcţia pe care o are sau nu o are cel ce a scris-o, bursele pe care le dă sau nu le dă, salariile pe care le asigură sau nu le asigură; ar trebui să ne lase indiferenţi locul unde se manifestă talentul şi să nu mai împărţim literatura între bucureşteni şi ne-bucureşteni.

Ne-ar trebui, cred, ceva din „umilitatea” criticilor care au construit literatura română postbelică nu altfel decît căutînd şi descoperind valori, de la Matei Călinescu citindu-l pe studentul Nichita Stănescu la Nicolae Manolescu ascultîndu-l la cenaclu pe tînărul Mircea Cărtărescu şi Laurenţiu Ulici descoperindu-l pe tînărul Ioan Es. Pop.

Aceasta este critica şi mi se pare firesc ca, odată ce am remarcat o tendinţă de distorsionare a rolului ei, nu doar să o semnalez, ci şi să încerc, pe cît îmi stă în puteri, să o îndrept. […] Deocamdată, avem restanţe profesionale faţă de scriitorii epocii noastre. În pofida celor pentru care literatura română începe la intrarea în Bucureşti dinspre Piteşti şi se termină la ieşirea din Bucureşti spre Ploieşti, harta ei este puţin mai complexă. Ea integrează autori cu o concepţie mult mai evoluată decît media (cum era M. Ivănescu) şi cu un discurs artistic cîtuşi de puţin „provincial”, ci, dimpotrivă, nutrit cultural şi saturat de conştiinţă literară.”

Aţi crede că rândurile de mai sus sunt scrise de vreun membru al GRUSR. Nimic mai greşit. Ele au apărut în “România literară” (nr. 31/ 31 iulie 2015) sub semnătura lui Daniel Cristea-Enache, responsabil cu imaginea USR, care în numărul următor al revistei pune lucrurile la punct în ceea ce priveşte receptarea poeziei lui Dinu Flămând, distins în 2011 cu Premiul Naţional de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia:

“Trei poeme din sumar (Ovidiu la Tomis, Ovăzul, Marcaje) înseamnă prea puţin pentru a salva Stare de asediu, un volum publicabil în epoca cenzurii ideologice şi nepublicabil în grila unei selecţii valorice. […] „Cîmpurile aluzive” sînt probabil soluţia cea mai convenabilă atît pentru curajul care n-a fost curaj al unui poet modest ca poet, cît şi pentru menajarea lui critică”.

Curios lucru, la doar câteva numere distanţă (nr. 35), poetul Dinu Flămând este “reabilitat”, în aceeaşi revistă, cu o mare pagină de poezie, de care este responsabil însuşi Nicolae Manolescu.

Se prea poate ca unii, la umbra adăposturilor pe care şi le-au construit, să nu simtă vântul schimbării, dar asta nu înseamnă că el nu a înce-put să bată. Şi, după cum se vede, bate din ce în ce mai tare, iar morile de vânt încep să se învârtă tot mai frumos. E un semn că valorile nu pot fi umbrite multă vreme, iar schimbările nu fac decât să le sporească strălucirea.

Nicolae SILADE

60

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.