Boala ca stare metafizică în opera lui Max Blecher

Share Button

În perioada interbelică, epocă de vârf a literaturii noastre, înțeleasă mai mult ca un concept cultural decât ca o etapă istorică, o contribuție deosebită la crearea culturii noastre moderne au avut-o și scriitorii români de origine iudaică, chiar dacă au resimțit grav consecințele acestei duble identități.

Unul dintre scriitorii evrei din diaspora, care se încadrează cu succes în comunitatea intelectualilor și artiștilor români din această perioadă este Max Blecher, a cărui operă este asimilată de cultura națională datorită limbii, mediului și problematicii abordate, fără a ignora însă moștenirea consistentă a tradiției iudaice. Secerat de o boală necruțătoare, Blecher a scris, până la vârsta de 29 de ani, o operă considerată irelevantă pentru direcția culturală din perioada interbelică dominată de scrieri care prezentau satul românesc ca pe unul dintre toposurile românești de prestigiu. După al Doilea Război Mondial opera sa chiar era pe punctul de a fi publicată, însă instaurarea regimului comunist a dus la crearea unui context cultural în care opera lui Max Blecher nu avea ce căuta. În peisajul bogat și divers al epocii sale, Blecher are curajul să descrie, cu originalitate, univer-sul orașului de provincie, un loc al unei sen-sibilități puternice, contorsionate, element care semnala adeziunea la modernitate a literaturii noastre.

Deși Blecher are multe în comun cu ai săi colegi de generație, debutează influențat de T. Arghezi și Urmuz, este un scriitor al “prozei trăirii” alături de Mircea Eliade, Mihail Sebastian și Anton Holban, este influențat de vitalismul avangardist al prietenului său Geo Bogza, dar și de viziunea suprarealistă a colaboratorului Sașa Pană, totuși aceste aspecte nu îl clarifică pe deplin. Abia în apropierea centenarului nașterii lui Max Blecher, opera  a intrat în atenția criticilor literari, dar și a publicului larg, iar scriitorul a urcat în ierarhia canonului literar, încât s-a ajuns și la organizarea unui festival internațional Blecher Fest, la Roman, orașul în care a trăit și a murit scriitorul. Blecher a dovedit precocitate literară încă din perioada studiilor liceale, a manifestat deschidere către suprarealism prin versurile sale, însă tonul și l-a găsit în proză, dar o proză inedită care nu se înscria în canoanele consacrate ale prozei de până atunci, o proză cu deosebite calități poetice, cu accente de eseu, dar și cu evidente trăsături ale discursului confesiv.

Scopul asumat al ultimilor ani, după în-toarcerea la Roman, devine, așadar, proza, iar activitatea principală este scrierea roma-nelor Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate și Vizuina luminată. Ho-tărârea de a scrie înseamnă respingerea sta-tutului de bolnav, opera sa devine o replică dată bolii care l-a imobilizat fizic, dar care nu i-a anulat inteligența și imaginația bo-gată. Blecher respinge ideea că boala i-a accentuat sensibilitatea și că ar fi fost sursa principală de inspirație și afirmă că, dacă ar fi fost așa, atunci ar fi fost un învins.

Tema principală a operei sale nu o repre-zintă boala, cum s-ar crede, scriitorul nu-și echivalează personalitatea cu suferința ultimilor ani, ci din opera sa reies, fără echivoc, absurdul existenței și frica de a nu se putea regăsi niciodată. Să fi fost declanșarea bolii și începutul chinului conștiinței lui Blecher? Sau trecerea lumii printr-o conflagrație mondială și semnele vremii care o anticipau pe cea de-a doua să fi determinat pe scriitori, și nu numai, să vorbească de absurdul existenței?

Chiar de la începutul primului roman, cititorul este plasat în miezul problematicii existențiale pe care scriitorul a încercat să o aducă în prim-plan. Din momentul în care scriitorul se întoarce spre sine, începe să fie cuprins de o boală ciudată, imposibil de numit, întrucât se sustrage regimului unei stări maladive. Motivul bolii apare frecvent în creația blecheriană, dar scriitorul nu a intenționat să dea o notă autobiografică scrierilor sale. În romanul Întâmplări în irealitatea imediată, Blecher exclude referirile la boala sa, foarte puține sunt detaliile care  o semnalează, însă e lesne de recunoscut că nici din această carte nu lipsește cadrul autoreferențial care-i caracterizează opera. Pentru bolnavul imobilizat, lumea capătă o altă formă, este privită dintr-o altă perspectivă, este modificată, relativizată, deci pusă sub semnul întrebării. Suferința l-a modificat în profunzime, i-a adus capacitatea de a vedea lucrurile altfel, le privea cu o intensitate care le făcea transparente, descria, într-o formă ciudată, lumea din jur, contrariind rațiunea și intrigând sensibilitatea morală.

Condiția de “bolnav ontic” imprimată  naratorului-personaj este asumată și de scriitorul care înțelesese că toți oamenii sunt cuprinși de această boală nenumită, dar puțini realizează lucrul acesta. Astfel, în suferințele unui tânăr neînțeles, care parcă s-a rătăcit pe lumea asta, se oglindesc condiția existențială și suferințele inerente ale omenirii. Dacă în romanul amintit Blecher evită trimiterile la condiția sa de suferind, în Inimi cicatrizate tratează vădit tema bolii, însă își menajează în continuare prietenii cărora nu dorește să le dea detalii despre durerile sale. Scriitorul continuă să analizeze condiția tragică a omului simboli-zată de imaginea suferinzilor cuprinși de boala trupească, dar și de cea morală.

În Vizuina luminată, componenta auto-biografică este mult mai accentuată, iar în ce privește viziunea aupra bolii observăm tendința scriitorului de a renunța la anali-zarea efectelor bolii în plan exterior. Sufe-rința îi oferă posibilitatea bolnavului să pornească într-o călătorie în propriul corp, într-o aventură spirituală pe care simte ne-voia să o mărturisească. Tonul grav și sensul dramatic al creației blecheriene nu reies, așa cum afirmă răspicat autorul, din

suferința sa, opera sa nu este rezultatul îmbolnă-virii sale, cum s-a afirmat, scriitorul nu a dorit să facă un mit din propria boală și a respins în permanen-ță că aceas-

ta ar fi simbolul  inspirației și îi avertizează pe cei care cred că suferința este semnul harului că se află într-o mare capcană, deoa-rece boala nu este o condiție a creației.

De aceea, la început ocolește intenționat referirile la boala sa, ca în operele ulterioare să conti-nue deliberat procesul împotriva suferinței căreia încearcă sa-i dea o replică prin umo-rul negru, prin întoarcerea în lumea magică a copilăriei și prin sfidarea ei pentru a-și marca triumful moral.

Opera unui scriitor a cărui viață s-a des-fășurat sub imperiul suferinței începe să aibă succes tot mai mare (devine subiect interesant și pentru cineaști) și asta nu se referă doar la vânzările raportate, ci la cât de mulți cititori sunt interesați de lupta îm-potriva unui destin crunt.  Totuși, intenția lui Blecher nu cred că a fost să ne descrie lupta sa cu boala, ci să ne dezvăluie posibilitatea de a ieși învingători, nu obținând un triumf asupra bolii sau a destinului, ci recunoscând victoria rezultată din simplu fapt de a fi trăit.

Bibliografie

Doris Mironescu, Viața lui Max Blecher. Împotriva biografiei, Editura Timpul, Iași, 2011

Mihai Zamfir, Max Blecher Expresionistul din nordul Moldovei  în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. Volumul II, cap XIV, Editura Polirom, 2017

Paraschiva BUCIUMANU

1156

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.