(Auto)portrete literare contemporane: Eugenia Ţarălungă

Share Button

Despre industria editorială şi adevăratele modele umane

George Motroc: Stimată doamnă Eugenia Ţarălungă, cu scuzele de rigoare pentru întârziere, vă adresez tradiţionalele urări cu ocazia zilei dvs. de naştere, dar şi sincere felicitări pentru ultimul premiu obţinut în 2015, în urma publicării volumului de poezie rabatabil la cerere!  V-a surprins acest premiu?

Eugenia Ţarălungă: Pe dumneavoastră v-a surprins? Aţi scris o substanţială cronică la cartea mea anterioară celei premiate – rabatabil la cerere, Ed. Tracus Arte, 2014. Cartea aceea, biu (apărută graţie poetului şi editorului Mircea Petean la Editura Limes din Cluj, în 2010) a fost susţinută – ori măcar propusă, cu argumente – de Radu Voinescu la jurizarea U.S.R. Bucureşti din 2011. Cu câteva săptămâni mai devreme, fusese una dintre cele mai votate cărţi de poezie ale anului pe agenţiadecarte.ro, ca să nu spun cea mai votată, prietenii ştiu de ce. Aşa că am antecedente! Deşi poate că nici nu visam, acum o vreme, să i se acorde volumului scris de mine Premiul Filialei Bucureşti – Poezie a U.S.R. pentru Cartea anului 2014.

Ce au în comun aceste nume din patru zări diferite, un nume încă nespus fiind cel al scriitorului Ardian-Christian Kuciuk, cel care, dacă nu ar fi existat şi nu ar fi fost, într-un fel, coleg al dumneavoastră, noi nu ne-am fi cunoscut?! Eu am evitat cu poate prea mare obstinaţie afilierea la un grup cu care aveam oarece afinităţi: al aromânilor, al echinoxiştilor, al drumului-taberiştilor  (chiar dacă nu am fost chiar vecină cu Paul Goma), al băiuţeilor (stăteam în acelaşi bloc, D 13, pe Aleea Băiuţ, cu fraţii Filip şi Matei Florian), al Cenaclului Universitas sau al A.S.B., cum se numea filiala bucureşteană, indiferent de secţie sau de conducerile care se succedau sau se şicanau.

coperta-volumEi, rabatabil la cerere te întâmpină mai întâi prin coperta lui Tudor Jebeleanu, iar el mi-a purtat mare noroc şi la debutul cu mici unităţi de percepţie (2002), când volumul a luat unul dintre cele patru (!) – atunci, în acel an – premii naţionale ale U.S.R., fapt fără precedent, bănuiesc. Şi Alexandru Condeescu, directorul de până în 2007 al Muzeului Naţional al Literaturii Române, s-a răzgândit din cauza copertei lui Jebe şi a referinţelor lui Ioan Es. Pop şi Al. Cistelecan: gata, nu mai tipărim 300 de exemplare, facem 400! Era ceva!

Nu sunt printre cei care îşi reneagă etapele anterioare, cărţile anterioare, ci le văd ca pe nişte elemente. Eu am absolvit Facultatea de Tehnologie Chimică, aşa că în viziunea mea elementele pot fi şi de sine stătătoare, dar pot fi considerate şi în relaţie cu alte elemente (şi Sistemul Periodic al lui Mendeleev este un teren vast de acţiune). Îţi poţi vedea în altă lumină cărţile sau anumite secvenţe din ele, îţi pot apărea cronici după 7 (şapte!) ani, cum Liviu Franga a socotit de cuviinţă într-un mod absolutamente eclatant pentru mine.

Nu voi vorbi despre conţinutul, structura sau noutatea celei de-a treia cărţi de poeme şi texte-bloc, rabatabil la cerere. Încă se găseşte la librăria Open Art şi pe net, chiar dacă eu, „poeta neproducătoare de stocuri”, cum mă autoironizam, am fost surprinsă să înregistrez, şi la această carte, o zdrobitoare suplimentare de tiraj de câteva zeci de exemplare, adică un nou record personal. Am fost fericită să constat că poezia din acest ultim volum le spune ceva unor oameni ca Simona-Grazia Dima, Ioana Dinulescu, Ruxandra Cesereanu, Gabriela Creţan, Marian Drăghici, Liviu Ioan Stoiciu, Felix Nicolau sau acad. Basarab Nicolescu. Sau Daniel Viorel, profesor de matematică şi filosofie. Cronici au fost puţine – şi gratuite, fireşte – cum au fost toate rândurile apărute vreodată despre cărţile mele, dar m-au bucurat cu atât mai mult, fiind apărute în revistele Steaua şi Luceafărul de dimineaţă. Această carte mi-a prilejuit, odată cu girul unor nume de scriitori marcanţi ca Nora Iuga, Simona Popescu, Constantin Abăluţă, intrarea în Pen Club România. Şi o referinţă de suflet: Roxana Cristian, medic imunolog, iniţiatoarea (şi cărăuşa) Editurii Rosmarin, cea care a crezut în această carte încă de la bun început.

poza-cu-dl-andru-1aNu voi vorbi despre conţinut, că oricum o treime din volum este reprezentată de cronici, semnale şi recenzii la volumul anterior, la biu, dar trebuie să vorbesc despre o anumită secţiune din cele două – respectiv cea scrisă ca un fel de cronică interioară a întâlnirilor prilejuite de Vasile Andru: Vasile Andru cel din Viaţă şi semn, Vasile Andru de la Cercul „Oratio Mentis”, Vasile Andru de la cursurile postuniversitare ale Şcolii Superioare de Jurnalism, Vasile Andru din taberele de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Munţii Rarăului, de la Câmpulung Moldovenesc, din Bucovina, „dulcea Bucovină”, cum altfel?!, de unde este şi familia tatălui meu. Fiind scrisă sub asemenea auspicii, acelea ale unei inimi isihaste, ori măcar tinzând, cât de cât, spre aşa ceva, cartea rabatabil la cerere a picat, obişnuiam eu să spun, printre ochiurile plasei (sau năpătcii, cum se spune pe-acolo): este prea plină de această tindere pentru a fi pe placul literaţilor şi prea „literară” pentru oamenii care caută înduhovnicirea într-un mod foarte canonic.

George Motroc: Dincolo de acesta, pentru dvs., ce valoare are un premiu literar în general? Poate  fi considerat o confirmare a valorii unui scriitor sau mai mult un semnal util pentru public?

Eugenia Ţarălungă: Care public? În ce an şi în ce epocă ne aflăm? Are de-a face societatea spectacolului oarecum cu industria editorială? Am un verişor în nordul Moldovei, profesor de şcoală generală, care, fără a fi literat, chiar citeşte enorm, selectiv. Gruia chiar citeşte! O fi printre ultimii 500 de cititori (de plăcere) din ţară?! Să fie o mie, poate, dacă acesta se poate numi „public”. Cumpărători de cărţi suntem toţi – educaţie, psihologie, dezvoltare personală, terapii, management şi marketing, memorialistică, istorie orală, istoria ideilor, filosofia ideilor (mai rar filosofia ştiinţei). Literatura română contemporană însă, cu atât mai mult poezia contemporană, ocupă o nişă – binecuvântată nişă, de altfel. Încă mai sunt librării şi târguri de carte, întâlniri cu cititorii şi festivaluri de poezie, itinerante au ba. Iar bibliotecile nu vor pieri cu toatele înaintea acestora, fiindcă există o ordine, cât de cât.

Scriitorii care contează la nivel social sunt cei care scriu la comandă şi marketingul preia produsul autorului pentru a-l promova, pentru a-l distribui integral ori în extrase digerabile eşalonat. Premiile depind, fireşte, de jurii. Cred că fiecare om, cu atât mai mult cei care au o anumită notorietate (că altfel ar fi pline juriile de necunoscuţi sadea!), tinde să îi fie respectat numele, să îşi asume decizii, fapte etc., să nu dea cu stângu-n dreptul şi să îşi dinamiteze singur imaginea publică, aşa-i?!

Înainte de prima mea carte, mici unităţi de percepţie (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002) am luat, pentru grupaje de poezie, premii la Bacău, Bistriţa-Năsăud (în doi ani consecutivi), Piatra-Neamţ, plus un premiu decernat de Ambasada Franţei, la centenarul morţii lui Arthur Rimbaud. Acelea au fost confirmări, jaloane, capete şi începuturi de drum. Ce fericită am fost când am luat Premiul revistei „Steaua” – cine mai era ca mine! Când speri să devii cu adevărat scriitor, când crezi că oamenii au dreptul să comunice, şi să comunice prin ceea ce aştern pe hârtie sau mitraliază pe ecranul computerului ori al telefonului mobil, când încrederea în tine este eminamente şubredă, dar eşti obişnuit să cauţi modele şi chiar să le găseşti, este crucial să vezi că ţi se acordă pagini întregi în reviste de poezie ori în suplimente culturale, poate este la fel de important ca a lua cine ştie ce premii, mai ales că apoi mereu se găseşte câte cineva care spune: „las’că ştim noi cum se dau premiile astea!!!” (chit că tu nu ai făcut decât să te încrezi în steaua ta, în R.A. Poşta Română şi să trimiţi nişte poeme într-un plic).

George Motroc: Vă propun să acceptaţi un act de indiscreţie şi să ne spuneţi: cum scrieţi în general, dar şi, în special, cum aţi scris poemele din acest ultim volum premiat?

Eugenia Ţarălungă: Scriu din fragmente, din cioburi („sunt doar o spărtură în ceea ce aş fi putut să fiu” – ruptură de nivel. frig 2), din bruiaje ale realităţii sau din extrase brute, eşantioane, din aceeaşi realitate, dar şi din vise. E rău când visul este partea cea mai coerentă a realităţii, dar asta este situaţia. Sunt oameni care mă inspiră, prieteni, copii ai prietenilor, nepoţii mei de frate (când şi când) – şi nepoata Amina-Teodora. Nu prea sunt inspirată de artefacte, nici de natură, ba poate de ape… Sunt, de multe ori, chiar în autobuz, cuvinte sau asocieri de cuvinte care îmi dau de gândit. Aşa că în jurul lor apare câte un poem al meu, ca să le dau şi eu altora de gândit. Scriu până se termină foaia. Dacă am creion sau stilou, e cu atât mai bine, dar se poate şi cu pixul, deşi mie îmi vine să îl evit. Cred că nu am scris direct pe computer niciodată, dar citind mult în format electronic, se întâmplă ca din „baia de cuvinte” să se işte ceva. Ceva demn de a fi scris separat, pe o bucată de hârtie.

Cam jumătate din volumul rabatabil la cerere este legat de Vasile Andru, de vocaţia lui de a-i aduce pe alţii să bătătorească împreună sau individual un drum pe care el a mers cu neabătută consecvenţă. Să fie acesta un drum iniţiatic? L-am cunoscut pe dl Andru în 1991, pe vremea când preda la Şcoala Superioară de Jurnalism. Acolo l-am întâlnit pe un alt om fabulos (chiar dacă nu era nici isihast, nici neoisihast): George Pruteanu, care ne vorbea şi despre Dante şi Petrarca, dar şi despre ascuţime şi sinteză, despre stilistica funcţională a limbii, care limbă, să nu uităm, „este mai inteligentă decât orice vorbitor al ei”, cum spunea Nichita Stănescu. Cred că scriu fiindcă iubesc cuvintele, şi nu doar pe cele din dicţionare. Şi zic că ele pot aduce vindecare, eliberare, că pot crea starea necesară pentru a ajunge la imagini.

George Motroc: Nu o să ratez ocazia să vă întreb, chiar dacă este considerată o întrebare-clişeu,  ce înseamnă pentru dvs. şi cum v-a schimbat poezia viaţa cotidiană?

Eugenia Ţarălungă: În vara 2002, când nu ştiam nici unde o să locuiesc, nici unde o să lucrez, nici din ce o să trăiesc, luasem deja câteva premii pentru poezie şi Ioan Es. Pop scrisese deja în „Ziarul de duminică” despre editorii care se vor bate pe manuscrisele mele. Era un vis. Era o imagine. Dar era ceea ce m-a menţinut şi ajutat să virez dinspre o altă zonă profesională, unde – e drept – tot cuvintele erau mai stăpâne, nu imaginile. Relaţii publice, presă. Presă scrisă, radio, televiziune. Din 2003 lucrez la Muzeul Naţional al Literaturii Române, pe care îl vizitasem prima dată la comemorarea de 5 ani a lui Cristi Popescu, unde venisem cu Radu Sergiu Ruba la spectacolul Silviei Codreanu. Şi ce spectacole fascinante reuşeşte Silvia să facă, în anii din urmă în special pe poezia lui Constantin Abăluţă! O zonă de nişă, care nu se supune trendului societăţii spectacolului.

Cum să nu mi se schimbe viaţa? Când vezi că te traduce în italiană Geo Vasile ori scrie despre vreo carte – debutul – despre care apăruse anterior şi o cronică pe alocuri acidă a cuiva în fix acelaşi periodic cultural (una singură, transparent-subiectivă, din cele 17-18 semnalări, recenzii, cronici, unele apărute, după cum se va fi văzut, chiar după 7 ani de la debut, ceea ce înseamnă că mici unităţi de percepţie şi-a cam depăşit timpul şi taberele)?! Când totul se leagă de o durere şi de o decizie – anul 2000 a fost ultimul an bun şi toamna lui 2001 a însemnat aşa: nişte poeme în câteva plicuri timbrate, câteva diplome din provincie, fiindcă provincie nu înseamnă musai periferie, Centrul poate fi oriunde, depinde de perspectivă, cum am spus pe scena de la Teatrul Nottara în 2003, când mi s-a acordat Premiul USR pentru debut -noroc că Alex Ştefănescu convinsese anterior juriul că nu am legături de sânge cu mai cunoscuta Ecaterina Ţarălungă, căci chiar aşa e! (şi cartea mea a ajuns să primească 7 voturi din 9 pentru premiu, Cezar Ivănescu fiind preşedintele juriului şi cel care mi-a şi semnat diploma-tipizat pe care scrie „Domnului Eugenia Ţarălungă”, deh, numai bărbaţii dau şi primesc premii)?! Când vezi că Tiberiu Văsieşiu traduce de drag, fără vreun ban, rabatabil la cerere în limba engleză numai de plăcere, prin e-mailuri trimise la ora 1 a.m., după ce tradusese în tinereţe şi publicase în Luceafărul poeme din operele unor autori ca Robert Frost, Richard Wilbur, Rupert Brooke?!

George Motroc: O vă rog să ne daţi şi o altfel de definiţie a poeziei, exprimată prin câteva versuri din creaţia dvs.!

Eugenia Ţarălungă:  „Aripa din care trupul”. Era cât pe-aici să fie titlul volumului meu de debut, dar a rămas numai un titlu de poem. Şi acum, iată, devine o definiţie, la cerere, a poeziei. Din punctul meu de vedere. De aici aşa se vede. Asta-i o variantă de definiţie. Cu cuvintele mele (cam desuete). Până acum juma’ de minut nu aş fi ştiut ce să vă răspund. Sau aceasta, de pildă, mai lungă, poate neîncadrându-se în canoane. Este un text-bloc care închide primul meu volum: „şi dacă ai fi vrut totuşi să înţelegi ceva, ai fi văzut că nu este nimic de înţeles, că mintea şi inima şi trupul ne sunt prea puţine şi neîncăpătoare destul, şi viaţa asta înspăimântător de frumoasă toamna, când copaci bezmetici îşi rotesc crengile printre ceruri şi gânduri de desprindere te bântuie, de ce, când viaţa asta, şi dacă m-ai fi cunoscut, cum, dacă nici eu însămi, ai fi ştiut că nu-i prea greu să scrii o frază lungă-lungă, cât să înconjori cu ea oraşul de câteva ori bune”. Se poate trăi în afara oraşului?! Oho! Numai că trebuie să treci peste bariera frazei aceleia. În rest, îi las pe alţii să dea definiţii, nu e nici pe departe domeniul meu.

George Motroc: După 1989, oamenii de cultură s-au implicat în politică, dar şi în managementul cultural… Unde  credeți că trebuie să fie locul Poetului în societatea de azi?

Eugenia Ţarălungă: Depinde ce înţelege fiecare prin poet şi prin poezie. Şi prin societate. Noi, ca naţiune, nu suferim de „rigorită” cronică. În copilăria şi adolescenţa mea, spre filologie se îndreptau cei care nu erau suficient de riguroşi pentru „a descifra tainele matematicii, fizicii, chimiei”. Desţelenirea se poate face prin oameni riguroşi, dar şi prin vizionari care devin embleme (nu branduri!) ale timpului lor şi ale celor viitoare. Cine să aibă altruismul, talentul, înălţimea morală şi acuitatea perceptivă necesară (alţii decât cei din serviciile secrete!) în raport cu societatea şi cu lumea globalizată pentru a se opune polarizării, segregării, fricii diseminate sistematic, pe căi văzute (mass-media etc.) şi nevăzute? Pentru a inventa o altă agendă publică, măcar în datele ei esenţiale? Cine să propună şi să facă tentant un sistem de valori, când suntem sufocaţi de multitudinea de tentaţii, de glossy şi glamour, de lux-calm-şi-voluptate, de apartenenţa musai la un grup, un grup de achiziţii şi de achizitori? Dumnezeu ne dă 24 de ore în fiecare zi şi noi ne batem joc de ele, cum ştim noi mai bine. Bănuiesc că soluţia este individuală. Sau măcar acesta este primul pas. Totuşi, dacă este să răspund punctual şi concret, cred că PEN Club este un fel de Amnesty International de o redutabilă forţă şi solidaritate, deşi orice organizaţie (chiar şi formată din scriitori şi jurnalişti) are priorităţi şi priorităţi.

George Motroc: Cum se poate explica declinul literaturii de după 1989?

Eugenia Ţarălungă: S-a pervertit structura timpului (nu e un vers dintr-un volum al meu, chit că mereu mi s-a reproşat, cu excepţia lui Dan C. Mihăilescu, invazia de limbaj tehnic, neologisme, termeni medicali ş.a.m.d.). Am fost risipiţi, diseminaţi, amestecaţi (vezi recentele invazii, de altfel). Agenda publică a vremurilor noi este imbatabilă. Brave new world versus 1984. Brave new world şi/sau 1984. Un mix cu proporţii variabile. Distracţia care ne omoară – cum le mai vede Neil Postman pe toate! Noi nu literatura o regretăm, ci tihna pe care ne-o dădea lectura unei cărţi (sau a unui teanc, de multe ori simultan), discuţiile cu prietenii pe marginea vreunui fragment, bucuria de a traduce sau de a compara traducerile mai spinoase. Şi acum citim, dar citim altfel. Cu porţia. Bucurie autoindusă contracronometru (vaaaai mie, acest cuvânt are 16 litere! – şi aşa am introdus şi un „relansator de atenţie” aici).

George Motroc:Există în volumul rabatabil la cerere o poezie de care sunteţi ataşată în mod special şi pe care aţi include-o  într-un manual de limba română, de liceu?

Eugenia Ţarălungă: Un poem mai simplu, ca să nu mă înjure adolescenţii prea rău:

ai grijă de Nazaret

               doamnei Roxana Cristian

tu să te sustragi mâhnirii
pe măsură ce rănirea conţine strălucire pentru tine
noi suntem tuburile unei orgi
prin care se aude o muzică aleasă
în zona în care apele se primenesc singure
şi animale blânde lente şi mari
vin să se adape
la linia ţărmului alb

ai grijă de Nazaret
şi de toată Galileea
şi lărgeşte constant cercul
prin urmaşii noştri încovoiaţi
în poziţii de fetus
din ce în ce mai eliberaţi
de asperităţi şi canoane

George Motroc: Cu permisiunea dvs., o să vă propun un ultim scenariu: dacă aţi fi fost în juriu, altfel spus aflată în imposibilitatea de a vă premia, cărui volum de poezie publicat i-aţi fi acordat premiul?

 Eugenia Ţarălungă: Mi-amintesc de Nora Iuga, în 2001, mirându-se că imediat ce a scris un volum de proză, Sexagenara şi tânărul, acestuia i s-a decernat Premiul U.S.R., iar volumele ei de poezie, primele trei, nu intraseră aşa de repede în graţiile decernatorilor de premii. Eu eram pentru prima oară la Premiile U.S.R., la Teatrul Odeon, împreună cu Maria Sipoş, fosta mea profesoară de spaniolă, traducătoare din Mario Vargas Llosa, Maria Zambrano, ambasadoare în Columbia după 2006. De atunci am început să mă minunez de paradoxurile premiilor. Chiar dacă poezia reuşeşte să atingă dimensiuni la care nu ai acces altcumva, proza scrisă de femei, mai ales, cu atât mai mult de poete, este un domeniu foarte ofertant pentru decernatorii de premii. Harald şi luna verde, al aceleiaşi Nora Iuga, cred că ar fi putut fi cu brio propunerea exclusivă a PEN Club România pentru Pen International – ceea ce însemna mai mult decât Premiul U.S.R. Am scris despre această carte în revista „Viaţa Românească”, unde deţin din 2004 rubrica Breviar editorial. Vrând-nevrând, sunt cu ochii pe multe cărţi care ajung la redacţie, inclusiv de la Casa de Pariuri Literare, care şi-a propus, bănuiesc, cu tot dinadinsul, să fie cea mai rebelă editură, cea mai detonatoare de standarde, tabieturi şi tabuuri. Scriu extrem de concis despre 50-60 de cărţi pe an, în general nu dintre titlurile cele mai propulsate prin mecanisme de marketing editorial. Din tot ce am văzut în anii din urmă, parcă tot Exuvii (Simona Popescu, 1997), parcă tot Tricephalos (Ruxandra Cesereanu, 2002), parcă tot Hotel Universal (Simona Sora, 2012), parcă tot Harald şi luna verde (Nora Iuga, 2015) sunt cărţi imbatabile. Nu cred că sunt feministă. Nu aş da în veci Poezia pe Proză (nici nu îţi vine să o scrii cu iniţială majusculă). Dar se întâmplă ca o pagină din Hotel Universal să însemne pentru mine mai mult decât zeci de pagini de poezie din ultimii zece ani. Poate că nu este exclusiv vina autoarei, a Simonei Sora, şi ea bună cunoscătoare a literaturii hispanice, cât a Mariei Sipoş – glumesc! -, care în vremea gimnaziului meu publica proză, nu poezie, iar noi, elevii unei şcoli de cartier, ne adunam în pauze ca să citim în „Luceafărul” ce a mai publicat diriginta noastră. Poate că e vina mea: după Cristi Popescu greu să mai pariezi cu ochii închişi pe poezia unui autor.

George Motroc: În loc de final, vă rog să fiţi de acord să oferiţi în dar cititorilor câteva versuri dintr-o poezie scrisă de curând sau din volumul în pregătire… 

Eugenia Ţarălungă: Deocamdată, nu „am în pregătire”. Sunt poeme care se adună. Pe nepregătite. Se aglutinează, poate, fără ştirea mea. Iată un poem, mărire golului, din ultima carte, care este tradus în limba engleză de Tiberiu Văsieşiu (may the emptiness be praised).

Vă mulţumesc pentru invitaţia de a răspunde la aceste întrebări. La Radio România Cultural am mai dat interviuri (cu o anumită periodicitate), dar or fi trecut deja vreo 13-14 ani de la primul şi ultimul meu interviu din „Ziua literară”. Cât de instant ne amintim, catapultaţi parcă fiind, de un moment de acum 14 ani şi cât de amar este zidul de pâslă care ne împiedică să vedem ce va fi peste 14 ani sau 14 luni. Sau 14 zile. Şi tot aşa. Un zid la purtător.

mărire golului

şi netul se va lua de la noi
se va da la schimb o ladă cu pene

am vrut să mă arunc în gol
şi golul s-a luat de la mine

mărire golului
închiriem spaţii şi proporţii
păstrând bilateralitatea şi alte tipuri de simetrii
codoşite de artistul suprem

 

may the emptiness be praised

and the internet will be taken out from us
swept for a box of feathers

I wanted to throw myself down into the emptiness
and the emptiness was taken away from me

may the emptiness be praised
we are renting spaces and ratios
by preserving bilaterality and other types of symmetries
pimped by the supreme artist

7

7 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.