(Auto)portrete literare contemporane: Alina Pavelescu, despre cum se scrie o carte de debut

Share Button

George Motroc în dialog cu cu scriitoarea Alina Pavelescu

George Motroc: Doamnă Alina Pavelescu, după tradiţionalele urări aniversare de început, vă rog să fiţi de acord să ne răspundeţi cu o scurtă autobiografie pentru cititori: cine sunteţi şi ce aţi făcut, pe scurt şi esenţial, literar şi existenţial, în secolul acesta şi în cel trecut?

Alina Pavelescu: Literar, n-am făcut mare lucru, cu excepția acestui roman de debut care v-a prilejuit ideea de a-mi lua acum un interviu. Existențial, am viețuit, mai bine sau mai prost, după contexte și posibilități. M-am născut în Giulești, cândva, mai demult, ca să fiu sinceră a trecut ceva vreme de-atunci. După aia am făcut un tur al școlilor generale din mahalalele Bucureștiului, mai întâi prin Ferentari, apoi în Berceni. A fost frumos, a fost perioada mea cea mai plină de mirări existențiale. După aia am dat ”treapta întâi” și am intrat la liceul Zoia Kosmodemianskaia, așa se numea atunci, acum e Școala Centrală. Apoi la Facultatea de Istorie și, ca să nu rămână castelul de nisip fără turnulețul inevitabil, la un moment dat am mai făcut și un doctorat. Între timp am lucrat/lucrez ca arhivist și probabil că ăsta e singurul element de originalitate din biografia mea, dat fiind că, de câte ori le spun oamenilor cu ce mă ocup, imensa majoritate habar nu are despre ce vorbesc. Dacă am noroc, unii își închipuie că sunt un fel de agent sub acoperire care păzește secrete adânc îngropate; dacă n-am noroc, sunt bănuită insistent că ard gazul într-o profesie fără prea mare utilitate socială. Bineînțeles că lucrurile nu stau în realitate nici așa, nici așa. Dacă au ghinion și mă prind în formă, uneori le mai servesc interlocutorilor mei câte un discurs despre frumusețea și importanța meseriei de arhivist. Dacă sunt în pase blazate, îmi amintesc din timp că oricum oamenii nu prea vorbesc ca să dialogheze și că nu prea se lasă convinși cu argumente din exteriorul minții lor; atunci pur și simplu tac, tăcerea mea le alimentează fantasmele, iar asta ne place tuturor foarte mult.

G. M.: Dacă acum ştim cine este autoarea Alina Pavelescu, vă rog să elucidaţi şi alt mister: cum s-a născut personajul personajul Stoltz şi de ce folosiţi până şi în titlul cărţii acest termen, totuşi, peiorativ – babă şi nu doamnă sau măcar tanti?

A. P.: Da, chiar știți cine este Alina Pavelescu? Ce bine, atunci înseamnă că îmi puteți spune și mie. Așa cum sper să-mi spuneți la un moment dat și de ce ”babă” e musai un termen peiorativ. În mintea mea, ”babă” e un titlu de noblețe, un apelativ de-a dreptul imperial. Babele sunt raisonneur-ii lumii, curelele de transmisie ale istoriei și-așa cum probabil v-ați dat seama, exact acesta este și rolul babei Stoltz în cartea mea. Aveam nevoie de un ax în jurul căruia să-mi construiesc povestea – care, în esență, e o poveste despre straturile și meandrele memoriei omenești – iar ideea unei babe mi s-a părut la momentul ăla cea mai folositoare.

G. M: Pentru personajul-narator, principala „sursă de inspiraţie” care declanşează începerea scrierii jurnalului este o carte de psihanaliză reală, dar şi citită de dvs., A. Roberti – Cum să te psihanalizezi singur, Editura Trei, 2007, aşa cum scrie într-o notă de subsol, încă din primele pagini, sau este o altă strategie narativă de-a dvs.?

A. P.: Da, cartea aceea chiar există și există și autorul (sau autoarea) ei, A. Roberti. Cred că, dacă vreți să o citiți, încă mai poate fi găsită pe site-ul editurii care a publicat-o. De aceea am și indicat sursa în carte, ca un arhivist deformat profesional onest ce mă aflu.

G. M: În ceea ce vă priveşte, când, cum şi, mai ales, de ce v-aţi apucat să scrieţi acest prim roman?

A. P.: Ăsta e genul ăla de întrebare la care prima tentație e să răspunzi cu ”habar n-am”. Chiar așa, de ce m-oi fi apucat eu să scriu un roman? Cred totuși că o voi lua în ordinea sugerată de întrebarea dumneavoastră, că pare mai simplu:
Când? Într-o seară de februarie, duminică, era încă ger afară, pe stradă se topeau zăpezile și Bucureștiul era al naibii de gri.
Cum? Îmi amintesc că mai întâi am încercat să adun de pe sârmă niște rufe înghețate, dar mi-am dat seama că nu aveam destui mușchi la mine și mi-am rugat bărbatul să preia capitala misiune. Apoi, fiindcă în casă se făcuse cam frig, iar pisica Mița se tot freca de papucii mei îmblăniți, m-am așezat la calculator ca să îi dau ocazia să se cuibărească în poala mea. Ea s-a conformat, eu mi-am dat seama că sunt blocată în fața calculatorului, dar nu am chef să joc Mah Jong, așa că m-am apucat de-am scris primele pagini din ceea ce avea să fie viitoarea carte.
De ce: Cred că mi-a plăcut, altfel nu-mi explic de ce am continuat. Sau poate că n-am evoluat suficient cu psihanaliza personală încât să-mi dau seama și de alte cauze. Dar promit să perseverez.

G. M: Tot legat de raportul realitate/sursă docu-mentară versus ficţiune, v-aş întreba care este acesta şi în ceea ce priveşte instanţa narativă, în ce măsură vă recunoaşteţi în portretul celei care se autopsihanalizează?

A. P.: Aici deja mi-e mult mai simplu să vă răspund, dar fiindcă se tot spun lucruri – mai mult sau mai puțin clișeice – despre comunitatea de substanță dintre autor și personajele sale. Și despre cum orice ficțiune e de fapt realitatea transfigurată. Așadar, da, există oarece asemănări între mine și secretara de primărie, fie și numai că amândouă suntem/am fost grăsune și fumăm mult. Și da, oricât s-ar strădui un autor să reinventeze complet lumea, mă tem că lumea e cam ca apa caldă: când ești mai convins că tu ai descoperit-o, îți dai seama că o mai făcuse cel puțin un altul înaintea ta.

G. M: Dvs., fie şi pentru uzul propriu, inventaţi nişte concepte, cele mai încântătoare şi primele care îmi vin în minte fiind ,,fantasme de tâmpiţi” şi ,,Dobitocul”… În cazul Dobitocului, cel de care vă îndrăgostiţi, scrierea cu majusculă este o înaintare în grad din punct de vedere afectiv sau o degradare maximă din punct de vedere moral?

A. P.: Adică ”dobitocul” e un concept? Vă mulțumesc, uitați, la asta nu m-am gândit. Eu credeam că e plină lumea de concepte, de-aia nici nu mi-am mai propus să inventez altele, doar am întins mâna și am cules unul, la nimereală. L-am scris cu majusculă fiindcă așa sunt eu, o perfecționistă ușor maniacă și fiindcă mi-am zis că măcar atâta cinste merită și el, dacă tot mă apucasem să-l bârfesc. Cât despre ”fantasmele de tâmpiți”, cred că orice femeie v-ar putea spune că sunt, cel mai adesea, pur și simplu niște scuze convenabile pentru însăși tâmpenia femeiască. Uite, ăsta chiar ar merita să fie concept, căci dacă nu ar exista fantasmele de tâmpiți, literatura de dragoste scrisă de femei ar fi, ori plicticoasă, ori teribil de modestă intelectual, ori pur și simplu pornografică. Așa, noi femeile ne fabricăm fantasme și asta ne ajută foarte mult în maturizarea noastră emoțională, ne hrănește talentele literare (sau măcar pofta de citit cărți bune) și, la rigoare, ne mai salvează de la câte o eventuală sinucidere. S-ar putea ca și la bărbați ”fantasmele de tâmpite” să joace un rol similar, dar nu sunt foarte-foarte sigură fiindcă perspectiva masculină nu am aprofundat-o încă suficient.

G. M: Până la urmă, tot acest jurnal, de fapt fals jurnal, înseamnă salvarea personajului-narator sau doar conştientizarea şi acceptarea condiţiei umane, a ceea ce Milan Kundera numea starea de litost, din moment ce, spune ea cu autoironie, ,,mă îndrept din greşeală în greşeală spre victoria finală, fără să sesizez nimic în neregulă pentru că sunt prea ocupată să îmi fabric himere”?

A. P.: Păi, nu cred că salvarea omului și acceptarea condiției umane se exclud reciproc. Dimpotrivă, nu prea văd cum ar putea să se producă prima fără cea de-a doua. Poate doar în ficțiunile pentru copii, dar eu am scris o ficțiune pentru adulți și oricum, chiar și în cazul literaturii pentru copii, o soluție narativă de genul ori-ori îmi pare mai degrabă o eroare pedagogică. Și autoironia la fel, face parte din arsenalul salvării sau cel puțin așa am intenționat-o eu.

G. M: Aş mai adăuga un citat dintre multele care m-au pus pe gânduri şi pe care v-aş ruga să-l comentaţi, fie şi pe scurt: „Aşa stau lucrurile pe lumea asta. Când omul evadează dintr-o poveste, puţine urme rămân neşterse în urma sa. Nu mai ştie nimeni nici ce-a slăvit, nici ce-a fluierat, nici ce-a plănuit, nici ce-a vegheat, nici ce-a construit şi nici măcar ce-a dărâmat. Tot ce-i rămâne e ce a visat şi ce mai iubeşte încă.” Împărtăşiţi sau vă delimitaţi măcar parţial de acest punct de vedere despre ceea ce contează cu adevărat în viaţă şi ne poate face fericiţi – a visa şi a iubi?

A. P.: Cu asta, mi-ați stârnit niște amintiri dureroase din școala generală: cele în care trebuia să scriu comen-tarii de texte literare. Cred că de la Beethoven mi se trage, mai precis de la un banc cu Beethoven, care era foarte la modă pe vremea mea:
Cică Beethoven tocmai își terminase de cântat o compoziție în salonul unei aristocrate celebre, iar aceea s-a așezat lângă el și l-a interpelat: ”Maestre, ați cântat minunat, dar ce ați vrut să spuneți cu bucata asta? Ce stare de spirit ați vrut de fapt să ne transmiteți?” Maestrul (care, cum se știe, era cam surd, iar surzenia uneori îi face pe oameni ursuzi), i-a răspuns scurt: ”Asta!” S-a ridicat, s-a dus la pian și a mai cântat o dată. Mie, bancul ăsta mi-a întărit convingerea că și comentariul literar, ca și multe alte lucruri pe care eram puși să le facem la școală, era mai mult muncă în zadar, că nu prea aveai ce să să comentezi la un text, doar să-l citești, să-ți placă sau nu și atât. Bine, între timp, când am mai crescut, mi-am dat seama că nu e chiar așa, că problema e ceva mai complicată și că, până la urmă, chiar e nevoie pe lumea sta și de oameni care să explice tuturor – și autorului însuși – ce a vrut să zică de fapt autorul. Dar tot am rămas cu o repulsie – irațională, recunosc – față de comentariul literar. E un fel de teamă, de sfială, nu știu exact cum s-o descriu, în orice caz, n-aș mai avea curajul să comentez acum literatură și cu atât mai puțin pe aceea comisă de mine însămi.

G. M: Experienţa dvs. romanescă va continua sau doriţi să vă îndreptaţi spre alte zone de cercetare?

A. P.: Din nou, nu e cu sau-sau, e cu și-și. Adică da, voi mai scrie literatură (de fapt, chiar am mai scris și sper să mai și public), dar da, voi explora și alte zone de cercetare, așa cum am făcut și până acum. Când spăla rufe și o suna câte o prietenă la telefon să o întrebe ce mai face, mama mea obișnuia să răspundă: ”Ce-am învățat”. Mă tem că în aceeași paradigmă mă situez și eu, va trebui să verific ce spune psihanaliza despre acest tip de continuitate între generații.

George Motroc: La final, vă rog să faceţi o invitaţie la lectură – un citat din romanul dvs., despre care am discutat astăzi…

Alina Pavelescu: Am o dilemă: dacă să vă dau citatul care îmi pare mie că mi-a ieșit cel mai bine sau pe acela care îmi pare că ar putea să placă unei categorii cât mai largi de potențiali cititori.
Și mai am încă o dilemă: din experiența mea, cel mai adesea citatele îți induc idei greșite despre întreg. Fie unele citate îți creează speranțe mari legate de o carte pe care, după ce o citești de la cap la coadă, ajungi să o consideri slabă; fie, dimpotrivă, te fac să nu mai vrei să citești o carte care, în fond, e bună și ar merita citită.
Așa că mai bine nu vă dau eu niciun citat anume. Mai bine îi invit pe cititorii dumneavoastră să citească toată cartea și să decidă singuri, în cunoștință de cauză, dacă au chef să o comenteze, să o laude, să o recomande mai departe sau să o abandoneze la jumătate și să nu-și mai amintească niciodată de ea.

Interviu realizat de George MOTROC

161

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.