Adrian Dinu Rachieru: Un problematizant – Alexandru Ivasiuc

Share Button

adrian-dinu-rachieruCu „o cadenţă sigură, întrucâtva precipitată”, nu neapărat şi avantajoasă, sesiza Al. George, a debutat (târziu) Alexandru Ivasiuc, bântuit, probabil, de un frison recuperator. Astăzi, Alexandru Ivasiuc „pare uitat de tot”, constata N. Manolescu.

Când, în 1970, apărea romanul Păsările, criticul vedea în romanul lui Alexandru Ivasiuc „o carte fundamentală pentru proza contemporană românească”. Peste ani, în Istoria critică, acelaşi titlu, plasat, iniţial, în categoria romanului „rezolvativ” (problematic) era retrogradat, rămânând doar „onorabil”.

Citit, însă, în rama epocii, Al. Ivasiuc face, să recunoaştem, figură de reformator. Erau anii dezgheţului, mini-liberalizarea ceauşistă îngăduia speranţa unui divorţ de reţetarul realismului socialist, părăsind prostituţia literară (e drept, copios tarifată), aruncând la cimitirele literare maculatura anilor ’50.

Bătălia pentru roman agita multe spirite. Un N. Breban, cu câteva schiţe la activ („neconcludente”, mărturisea însuşi prozatorul), flutura proiecte ample, „bombastice”, visând la romane „de viziune”; absenţa „organului ridicolului” (dacă e să-l credem) întreţinea această febră fantasmatică, trăită intens, cu o încredere nesmintită, în pofida întârzierii de destin.

Am propus paralela cu autorul Îngerului de gips, un fanatic al romanului, deoarece tânărul Breban, încercând a vesteji prejudecăţile curente, denunţa spaima de teză. Ambii aveau drept miză proza problematică şi, în sens larg, reformarea romanului românesc.

Doar că prezenţa cenzurii (uneori pacientă, complice chiar) întreţinea veghea autocenzurii, deformând intenţiile auctoriale, livrând doar ceea ce putea să „treacă”. În plus, în cazul lui Ivasiuc, trezind, prin cărţile sale, îndeosebi un interes tematic, e vorba de o sforţare epică, de un demers prozastic crispat, centrat pe un conflict „ideologizat”.

Metabolismul ficţional, fructificând clişeele recurente, îşi propunea clarificarea trecutului, activând – sub cupola politicului – cuplul laşitate / curaj, într-o cazuistică repetitivă. Sub semnul întrebării active, o sintagmă dragă prozatorului maramureşean, romanele, fragilizate estetic, cu imaginaţie pauperă, se înfăţişează ca variante ale unei scheme obsesive şi productive, ascultând vocea imperativă a Necesităţii.

Dacă în intervalul comunist romanul confiscase interesul marelui public, iar psihoza romanului încerca multe condeie, aspiraţia spre roman, preluată din spaţiul literaturii interbelice, ţintea, cu deosebire, romanul politic.

Reacţie firească, câtă vreme „presiunea” politicului, dincolo de brutalele ingerinţe ideologice, se răsfrângea, inevitabil, în literatură.

Or, Alexandru Ivasiuc ilustrează, în scurta-i carieră scriitoricească, destinul romanului politic românesc, reinventat.

În treisprezece ani de activitate literară, prozatorul – un grăbit, cu frică de timp, presimţindu-şi parcă scurtimea vieţii literare – chestionează existenţa în numele unor opţiuni etice fundamentale.

Alexandru Ivasiuc e preocupat de locul abstractului în lumea modernă şi de convertirea lui în nuanţă; dramatismul trăirii unor probleme „existenţiale”, avalanşa violenţei şi iraţionalităţii sălbatice servesc unor demonstraţii epice.

Viaţa morală a personajului ilustrează o schemă. Romancierul, condus de spiritul geometric, pedalează pe romanescul ideii, caută „răutatea abstractului pur”, se mişcă lejer manevrând teze şi degajând, pe terenul trăirilor, sem-nificaţii. Inteligenţa sa speculativă se simte bine jonglând cu idei generale.

Pentru Alexandru Ivasiuc, actualitatea, provocând lungi rememorări, înseamnă tot istorie; încât, materia romanelor sale, probând o certă vocaţie ideologică, este de fapt o lungă reflecţie asupra istoriei, respectând viaţa ideii.

Sub un anumit unghi, Ivasiuc continuă în proza noastră pe Camil Petrescu şi Anton Holban: eroii lor sunt nişte hiperlucizi, cu patima ideilor şi obsesia analizelor infinitesimale. La Camil Petrescu, viaţa trebuia să confirme ideile „văzute”; eroii lui se înfruntau cu drama absolutului.

Tezele morale, supuse eroziunii, fac din personajele lui Ivasiuc participanţi la spectacolul confruntării mentalităţilor; epica e zgârcită, dar trăieşte prin febră speculativă. Oricum, intelectualismul e slujit de concreteţe romanescă, salvând multe pagini de uscăciune tezistă.

Negreşit, Ivasiuc nu continuă linia camilpetresciană sub aspect formal. El reorientează, în epoca postbelică, proza noastră spre intelectualism (aici e alături de G. Călinescu) şi rolul său, potrivit unor voci, ar fi fost cel al „calului troian”.

Ivasiuc a înţeles că romanul modern are o natură problematică; încât, departe de a fi sedus de stil, el tulbură -observa Eugen Simion- schema conflictuală din proza noastră, decupând, ca epicentru epic, spaţiul crizei.

Ivasiuc (1933-1977) debuta cu schiţa Timbrul, tipărită în Gazeta literară (9 iulie 1964); faţă de alţi colegi de generaţie, care şi-au făcut un lung rodaj publicistic, Alexandru Ivasiuc intră în literatură târziu şi fără o prealabilă ucenicie, dar ca scriitor deplin format.

Ivasiuc are o altă experienţă culturală şi de viaţă, propune răspicat un program care, observăm, n-a făcut prozeliţi. Din contră, mulţi au manifestat opacitate la formula sa romanescă, contestată aprig. Preocupat de un realism al esenţelor, urmărind dinamica interioară a ideilor, definind „marile destine”, scriitorul şi-a teoretizat viziunea; ea sună radical şi e aplicată întocmai.

Proza este o întrebare constructivă aruncată lumii, întruparea unor idei. Obsesiile prozatorului sunt legate de mecanismul puterii. El are gust pentru rigoare, cultivă pregnanţa ideii, urmăreşte forţa ei de penetraţie.

La fel ca Ilie Chindriş, lectorul de istorie din Interval (1968), el caută îndărătul faptelor, legea, necesitatea; dar, dacă pentru eroul său contează nu amănuntul omenesc, ci determinarea obiectivă, cauzalitatea inexorabilă lipsită de pulsaţiile umanului, Ivasiuc completează şi corectează viziunea: imperiul libertăţii absolute este infernul; nu mai puţin, lumea necesităţii absolute este tot o lume infernală. Confruntarea striveşte cazul particular.

Singularitatea lui Ivasiuc nu poate fi contestată; presupusele lui modele vin, categoric, din spaţiul apusean. Ivasiuc dezvoltă un tip de discurs romanesc cu dublaj eseistic, care păstrează ceva din pofta comentariului oral, dar abia procesul rememorării oferă autenticitate trăirii.

Eroii săi pleacă „în căutarea timpului pierdut”; Ivasiuc se înregimentează romanului post-proustian, obsedat de problema destinului, respingând falimentul moral al omului. Chinul lucid al meditaţiei pune inteligenţa înaintea afectului, noţiunea în faţa epitetului.

Introspecţia slujeşte ţesutul analitic, plombând adevărurile vieţii prin actualitatea şi acuitatea ideii. La miezul ideatic se ajunge prin excese teoretizante; actualist (dar în sens larg, istoric), Ivasiuc nu este şi stilist.

Amânata decantare stilistică a constructorilor prozei noastre prelungeşte un lung război, ce tensionează aventura romanului autohton; dacă „romanul psihologic nu este un joc popular francez” (cum nota Al. Protopopescu), Alexandru Ivasiuc continuă linia „analiştilor” (nu întotdeauna inapţi de povestire), fiind un teoretician.

Ivasiuc vrea un nou roman românesc, vrea să răstoarne optica noastră despre proză. Viziunea mitică este insuficientă; prioritatea întrebării active suscită dezbaterea ancorată în prezent (ca timp complex şi mereu incomplet), respingând violent literatura metaforică.

Vehemenţa cu care Ivasiuc se opune „literaturii cosmicului” angajează, în demonstraţie, un sistem de simetrii. Scriitorul mizează pe introspecţie şi conflict moral, timpul rememorat – tensionat de conflictul dintre impulsul stihinic al individului şi dialectica imanentă a istoriei – conduce spre o târzie cunoaştere de sine, încurajând dezbaterile şi dilemele individuale, prelungind criza.

Vestibul, romanul de debut (1967), era o asemenea dezbatere existenţială, dezvăluind capacitate introspectivă: adevărurile morale nu sunt imuabile, întrebările răscolitoare, nesfârşitele interogaţii alimentează viaţa insului sieşi judecător, într-un monolog epistolar, cu pagini netrimise, ca „truc automistificativ”, cum sugera D. Micu.

Iluminări (1975), prin orgoliosul inflexibil Paul Achim, care îşi descoperă limitele, este tot romanul unei crize individuale. Protagonistul redescoperă binele şi memoria; prins în cleştele unor manifestări de semn opus (exploziile subiectivităţii şi necesitatea ordinii), eroul lui Ivasiuc are conştiinţa culpei şi e măcinat de îndoială.

Paul Achim rămâne „un prizonier al marelui mecanism”, într-un posibil „roman cibernetic” (cf. C. Ungureanu). Abstracţiunile prind chip, demonstraţia lui Ivasiuc convinge: prin „cura de sine”, Paul Achim redescoperă memoria, opunându-se lui Dinoiu, cel pentru care absenţa memoriei este condiţia supravieţuirii. Dar fără memorie nu există morală – iată concluzia fermă a prozatorului.

Nu trebuie să se înţeleagă că virtuozitatea epică i-ar fi cu totul străină lui Alexandru Ivasiuc. Corn de vânătoare (1972) era chiar o capodoperă stilistică, dezvoltând motivul destinului-reflex într-o lume închisă, ritmată ciclic. Ivasiuc, propunând o saga maramureşeană, cobora adânc în Istorie, desfăşurând un fictiv arbore genealogic, inclusiv în O altă vedere, cealaltă nuvelă a volumului.

De fapt, aproape toată producţia sa romanescă este o cronică a familiei Dunca, localizată în micul oraş din Ardealul de nord; interesul pentru arborele genealogic era probat şi de o schiţă genealogică, publicată în Steaua după dispariţia scriitorului.

Depozitul de fapte al memoriei clanului Dunca, reînviind un timp „fără reguli”, îşi revendica drepturile în Apa (1973), roman ce părăseşte oarecum proza de idei; interesul lui Ivasiuc de a plăsmui personaje-idei cedează unei reconstituiri epice de anvergură, fixând dramatismul primilor ani ai revoluţiei socialiste.

Apa este romanul conflictului dintre individ şi istorie, în perioada de tranziţie, când forţele distructive aruncă micul oraş nord-transilvănean într-un vârtej anarhic; epoca lipsei de lege impune o figură memorabilă (ca izbândă portretistică):

Ion Lumei, supranumit Piticu, dictatorul ocult, un gangster local, pentru care puterea e o formă a compensaţiei. Piticu, „geniul vremurilor noastre tulburi”, află în avocatul Paul Dunca un personaj de legătură. Debusolat, duplicitar, incapabil de a se decide, acesta nu poate fi un om de acţiune. Forţele revoluţionare vor strivi banda lui Piticu, spiritul malefic al orăşelului.

Observăm că toate cărţile lui Ivasiuc pun în mişcare personaje fascinate de putere; ele respiră un soi de fatalism, invocând uriaşul mecanism, declanşatorul unor forţe superioare, neinfluenţabile. Lumea e o piramidă – ne asigură prozatorul; lângă cei cu gustul puterii mişună ceilalţi, atinşi de „nebunia servilismului”, dovedind o „perfectă docilitate”.

Pentru eroii ivasiucieni, marile probleme ale istoriei devin chestiuni individuale. Prozatorul lansează speculaţii fine, demarează sub auspicii favorabile, atent şi la expresivitatea literară. S-a şi spus că Ivasiuc ar fi un „prozator al premiselor”, acordând un mai mare interes vieţii ideologice decât celei psihologice, deservit apoi de precipitarea finalurilor, expediate neglijent.

Aderenţa la idei se reflectă în capacitatea dezbaterii. Scriitorul era o inteligenţă vie, apt de teoretizări mărunţite cu fineţe. Dar Ivasiuc rezolvă geometric tensiunile dialectice. Freamătul ideilor se simte la tot pasul, avalanşa întrebărilor hrăneşte meditaţia politică şi excesul speculativ.

Proza lui Ivasiuc este, negreşit, o proză de idei; în ochii unora, ea apare ca un centaur disproporţionat, cu picioare epice debile (Valeriu Cristea). Încărcătura cerebrală îi asigură, însă, densitate şi intensitate, deşi scriitorul – iubind confruntarea la modul apo-dictic – nu stimula dialogul.

Eroii săi intră în aventura cunoaşterii de sine, râvnesc posesiunea asupra propriei vieţi. Prinşi în circumstanţe etice, ei traversează zbateri în gol şi cunosc iluminări lăuntrice, intră în criză examinându-şi de la distanţă propriul destin. Introspecţia sfârşeşte în retorică.

Doctorul Ilea (Vestibul) avea credinţa himerică a universului constituit din structuri fixe. Paul Achim (Iluminări) descoperă că, unde nu există memorie, nu există morală. Ion Marina, „înalt funcţionar” (Cunoaştere de noapte, 1969), un „solid şi raţional”, un „profesionist al încrederii totale” îşi zdruncină certitudinile.

Conflictul priveşte, însă, divorţul dintre contemplativismul rigid (Ilie Chindriş) şi angajare (Petru). Este, în alţi termeni, conflictul dintre ordine (ţesută prin proiecţiile gândirii) şi aventură, colecţionând efectele trăirii.

Dezbaterea e ancorată în prezent, se dizolvă în actul imediat. Înfrânţii lui Ivasiuc sunt personaje fără viitor, deoarece – ne previne undeva însuşi scriitorul – doar „victoria înseamnă viitor deschis”. Or, încheierile prozatorului sunt – cu excepţii, desigur –  cele ale viitorul barat.

O asemenea excepţie este Dumitru Vinea (Păsările); om de acţiune, el începe să pro-blematizeze. Înfrânt, el manifestă puterea de a reîncepe. Şi pentru Vinea, combustionat de o adolescenţă ambiţioasă, ordinea alungă haosul. Puternic şi autoritar, el iubeşte ierarhia; vrea „supuşi adevăraţi”.

Este un expert care crede în tehnocratismul glacial, care cere „oameni fără iluzii”. Abia când, înfrânt, va recunoaşte oamenii în spatele ierarhiei, când recuperarea sa devine posibilă (anunţată de acel „trebuie să iau totul de la capăt”), Vinea descoperă omul.

Înfrângerea sa socială este o victorie morală; Vinea face parte din familia celor „puternici”. În antiteză, Liviu Dunca prezintă o biografie în declin. Trecută prin martiriu, această existenţă mediocră se înscrisese pe „o pantă greşită”.

Liviu Dunca se credea liber, „ieşit din toate necesităţile”, un ins pentru care viaţa a însemnat un eşec. Dar Păsările, romanul care anunţa schimbarea la faţă a lui Alexandru Ivasiuc, echilibrează -cum observase N. Ciobanu- condiţia fenomenologică şi cea metafizică.

Cu un plus de epicizare, el rămâne, desigur, o demonstraţie moralizatoare, chemând la rampă pe autoritarul Vinea şi versatilul Mateescu, pe oportunista Victoriţa şi pe exponentul energic al noului, Domide.

Disputa care dă centrul de greutate al romanului, nu în plan feno-menologic, ci ideologic, pune faţă în faţă pe Liviu Dunca, omul cu biografia spectaculoasă şi Cheresteşiu, cândva, în haosul începutului, cu „viaţă secretă”, când se impunea „o ordine nouă şi foarte dinamică”.

Cheresteşiu este adeptul integrării pasive, suportând istoria. Necesitatea e văzută mecanic, ea se motivează în exterior, fiind neinteligibilă. Cheresteşiu pledează pentru normalitatea suferinţei, acceptând libertatea impusă. În replică, Liviu Dunca refuză acel trebuie, ideea abstractă a unei necesităţi istorice, anulând individul, neapărând condiţia eului.

Liviu Dunca nu aprobă rolul de executant orb, nu alege soluţia victimei necesare: „de ce această înscenare?” – se va întreba. El doreşte libertatea înţeleasă, luând act de miracolul vieţii. De fapt, în Păsările, aflăm două romane, comunicând defectuos.

Om influent şi puternic, cu mentalitate de stăpân, raţionând doar pe axa sus-jos, Dumitru Vinea era „confundat cu postul” (director general); uzina i se părea o unitate militară, lumea era o piramidă, „un trib cu bătrâni” iar miezul ei era, desigur, secretul.

„Căderea” lui nu înlătură putinţa de a continua, desigur altfel. Faţă de inertul Liviu Dunca, un ratat, un mort viu, pentru care deschiderea unui viitor se plasa într-un trecut inaccesibil, înscris şirului de învinşi, sfârşind în „laţul Istoriei”.

Chestionând „toleranţa” cerberilor DGPT faţă de acest roman, invocând existenţa penitenciară, o anchetă a Securităţii, atmosfera de suspiciune şi dogmatism etc., Liviu Maliţa găsea, pe lângă „deplasarea temporală” fructificată de autor (argumentată de N. Manolescu), şi teza forte a necesităţii istorice, acceptând, pe fundalul temei Revoluţiei în marş, „greşelile inevitabile” de parcurs, hrănind epi-demia romanescă a „obsedantului deceniu” (4, 195).

Şi Racul, ultimul său roman (1976), recunoscut, curios, de Al. George, drept „capodopera” lui Ivasiuc, cumulând „toate defectele calităţilor sale”, discută despre avalanşa puterii şi a violenţei, fiind „curat politic”, sub scutul parabolei. El este o sinteză a temelor şi obsesiilor scriitorului, abordând – în spatele unui roman exotic, fără culoare locală – problemele veacului.

Ivasiuc, cel atât de preocupat de destinul lumii este implicat cu gravitate în problemele ce tensionează viaţa planetei: lupta dintre raţional şi iraţional în această lume a puterii, ofensiva iraţionalului, eficientizarea terorii. Aici, puterea se rezumă la a fi o tehnică; ea nu e justiţie, ci măsură preventivă, numind teroarea o înflorire glorioasă şi frica – o pace publică.

Arbitrară şi misterioasă, puterea rămâne pentru Don Athanasios un joc al exercitării liberului arbitru, împins până la desfiinţarea individului, încât „nimeni nu se va simţi la adăpost”. Golit de viaţă personală, individul e strivit de mecanismul pe care-l slujeşte; libertatea „programată” şi moartea morală premerg şi anunţă moartea propriu-zisă, fie şi întâmplătoare.

S-a spus cu justeţe că Alexandru Ivasiuc nu e un stilist sau un decorativ. Fraza sa riguros simetrică impune prin densitatea reflecţiei; satisfacţia lecturii este, în primul rând, una intelectuală. În privinţa acestui ultim titlu, criticii au incriminat formula scrierii (ambiguă, nota D. Micu, considerând că eposul ca atare prezintă puţin interes), dar au subliniat în unanimitate înaltele cote ale dezbaterii.

De o impresionantă vitalitate spirituală, ostil ornamentelor, verbiajului grandilocvent şi digresiunilor, respingând ceea ce apărea ca inert sub raportul semnificaţiilor, în permanenţă căutare a „pericolului” şi conflictului, cultivând cu frenezie înfruntările la înalt voltaj, preocupat de relevarea adevărului, marxistul (declarat) Alexandru Ivasiuc a fost, prin intensitatea inteligenţei, un continuu generator de idei.

O lectură tehnică a textelor sale ar facilita sesizarea neîmplinirilor estetice, inventariind paginile debile, „anemizate”. Dar inconfundabilele romane ale lui Ivasiuc sunt nu doar ficţiune epică, ci, mai ales, dezbatere etică, o meditaţie responsabilă şi gravă asupra marilor probleme existenţiale sau a dramelor intime, proiectate pe ecranul epocii.

În prozele lui Ivasiuc, contaminantă e „patima ideilor”, dirijând o neînduplecată ofensivă a raţiunii şi raţionalului; scriitorul s-a vrut antipitoresc. Scriind „cărţi de probleme”, autorul şi-a dorit nu numai să încânte (sub un unghi riguros estetic) ci să şi modifice; o artă sănătoasă – se pronunţa cu fermitate Ivasiuc – este o artă ofensivă şi, sub acest imperativ, scriitorul şi-a construit opera, consecvent crezului său literar.

Ivasiuc însuşi mărturisea (vezi Raţiune şi afecte, în Contemporanul, nr. 6/1977) că preferă munţilor de retorică şi festivism, deviind în autoîncântare, „uscăciunea” (şi, implicit, precizia). Se poate admite observaţia că producţia sa romanescă poate fi „pătrunsă” prin utilizarea unor concepte-chei.

Se poate spune că puterea ar fi obsesia prozatorului, după cum problematica libertăţii şi necesităţii (revenind mereu, sub alte faţete şi la diverse niveluri) ar susţine tentaţia filosofării. Dar filosofia lui Alexandru Ivasiuc, subtil dialectician, este o filosofie a transformărilor necesare, pentru prozator omul fiind, prin excelenţă, un zoon politikon.

Ivasiuc refuză evaziunea sau receptarea pasivă, el trăia în istorie angajat şi iubea arena politică, dorea conflictul (prin surprinderea şi „iluminarea” revelaţiilor interioare în evoluţia unor conştiinţe clătinate, în criză, lipsite de perspectiva tranziţiei line, dar în devenire), modul existenţei lui fiind acţiunea.

Ivasiuc, aproape neîncrezător în vocaţia scriitoricească, a început târziu. Construit din contradicţii, el vrea să îmbine rigoarea şi pasiunea. Spiritul de sistem, raţionalitatea lumii intră în conflict, inevitabil, cu fascinaţia devenirii.

Tandemul Ilie Chindriş-Olga din Interval, romanul său preferat, îi defineşte tocmai personalitatea, o inteligenţă speculativă mulată pe tentaţia geometrizării; controversele dintre cei doi foşti logodnici impun drept concluzie teza care domină suveran universul său romanesc:

legitatea ignoră dramele individuale, îndoielile, dezvăluirile, abuzurile etc. produc crize de conştiinţă (precum lui Ion Marina din Cunoaştere de noapte), dar „schema” funcţionează fără a gripa mecanismul politic (implacabil).

Necesitatea îşi taie vad, empireul ideilor pare a accepta doar adevăruri univoce, nicidecum interpretabile. Dizertativ, dialectician, de extracţie sartriană, cu lecturi filosofice (citând cu fervoare din tânărul Marx, cu deosebire), Ivasiuc eşuează, curios, în schematism.

Slăbiciunile prozei sale deranjează mai puţin în Racul, ultimul său roman (un roman-manual), tocmai fiindcă acolo personajele, ca instrumente ale Necesităţii, ilustrează explicit schema, pregătind „edificiul verbal” al Utopiei (negative). Chiar propria-i detenţie, transmutată romanesc, capătă o ciudată „justificare” prin lucrarea Istoriei, fatal agent al tăvălugului necesităţii. Conţinând elemente de roman-parabolă, Racul era în fapt o parabolă despre mecanismul puterii. I s-a reproşat că romanul nu priveşte realităţile româneşti.

Într-adevăr, într-un secol agitat, „populat” cu evenimente precipitate, demitizând şi spulberând iluzii (în care vechile tehnici ale puterii nu mai puteau contracara forţele tectonice ale libertăţii), Ivasiuc demonstra, prin acest roman politic, o exemplară solidaritate cu lumea, o accentuată deschidere faţă de istorie, o profundă înţelegere a epocii. Ivasiuc surprinde constrastele unei lumi debusolate, în stare de dezagregare, în care lupta pentru putere (degenerând în violenţă, fanatism, crime oribile şi masacre inutile) macerează scrupulele morale.

Destinul lui Miguel, singurul erou interesant al cărţii, se derulează implacabil până la, aparent, accidentala sa moarte. Fiindcă, libertatea lui Don Miguel era „controlată”, levantinul Don Athanasios (inspiratorul şi artizanul din umbră al puciului fascist) iniţiindu-l în „tainele fricii” şi programându-i criza de conştiinţă.

Despărţit de foştii comilitoni (Miguel evoluând – involuând, de fapt – din stânga eşichierului politic spre extrema dreaptă), el nu mai este crezut de aceştia şi, în consecinţă, nu mai poate ajuta pe nimeni, devenind un rac: adică un „om nou” apărând vechile privilegii, cerându-i-se nu devotament sincer, ci supunere necondiţionată.

În acest roman al aleatorului, dialectica necesităţii şi libertăţii ne urmăreşte continuu; pentru Alexandru Ivasiuc nu e posibil liberul arbitru deoarece „pentru a înţelege necesitatea trebuie s-o gândeşti liber” (în sensul unei libertăţi în afirmarea ei concretă, pentru toţi).

Necesitatea este, aşadar, înţeleasă ca opţiune şi nu supunere (dar în sensul necesităţii istorice reale, împotrivindu-se falsei necesităţi, denunţând „necesitatea aparentă”). Astfel, Don Miguel – într-o lume opacă, manipulată de aventurieri – intuieşte că preconizatul plan din noaptea carnagiului „nu e numai criminal, dar şi cu desăvârşire inutil”. Iar cazuistica politică probantă confirmă din plin că, în acest „proces al inteligenţei”, nebunia surclasează logica.

Roman demonstrativ, Racul are ca subiect haosul. Miguel, omul-anexă, încearcă a se sustrage planului care „va lovi la întâmplare”, zdruncinând credinţa în ordine şi raţiune, plan minuţios, pus la punct de Don Athanasios, cel care ştie totul. „Emanatul” Don Athanasios reprezintă teroarea „dematerializată”, inflitrată peste tot. Miguel nu va putea depăşi „zbaterea în nemişcare”. Compus din simetrii clare, romanul lui Ivasiuc aduce în scenă pe terorista Tahereh, unind, fără a împăca, fatalismul oriental cu fanatismul politic.

Febrilitatea intelectuală sigilează paginile lui Alexandru Ivasiuc. Sub jetul ideilor, descifrăm spiritul raţionalist, subjugat de tirania Ordinii. Raţiunea asigură ordinea; ieşirea din ordine înseamnă moarte. Legea, ne reaminteşte Ivasiuc, îşi taie drum prin noianul faptelor particulare. Eseist poftitor de speculaţii, pentru care visele înseşi de desfăşoară ca un sever raţionament, Ivasiuc a scris sub refuzul metaforei, amânând revanşa epicului. Eroii săi se desentimentalizează, tocmai pentru a domina.

Deşi trăieşte eclipsată de patima ideilor, mişcarea epicului nu e de ignorat; Ivasiuc comentează existenţa în tipar geometric. El porneşte de la idee spre viaţa concretă, „procustizând-o”. Ceea ce a întreţinut o lungă suspiciune, necurmată, privind talentul său prozastic.

Alex Ştefănescu rămâne ferm: lipsit de talent literar, Ivasiuc nu poate fi acreditat ca prozator. Eseistica sa (energică, febrilă, pasională), comunicată sub regimul urgenţei, propunea un fascinant spectacol de idei; cu interesante observaţii sociologice, pledând constatativ, de pildă, pentru emulativa explozie „de grup”, regândind chestiuni controversate pe agenda dezbaterilor sau enunţând idei „neîndoielnice”, ciudate.

Cum ar fi prezumţia, ambalată apodictic, că valoarea estetică depinde de radicalitate (din fericire, nerespectată). Azi, fostul deţinut politic, funcţionar o vreme la Ambasada SUA, apoi director al unei Case de film şi dispărut, la cutremurul din 1977, sub ruinele blocului Scala, pare, într-adevăr, uitat.

Cota sa a coborât vertiginos, însoţind un dezinteres flagrant pentru operă. „Ţâşnind din necunoscut”, el devenise pentru I.B. Lefter (în 1986) o figură exponenţială. Dar tot atunci criticul era obligat să recunoască că Al. Ivasiuc, o vedetă a deceniului anterior, nu-şi adjudecase un loc cert pe harta prozei noastre.

Categoric, Al. Ivasiuc n-a fost un prozator de fineţe analitică. Iar analiza, câtă e, pare „câlţoasă” (M. Ungheanu), de regulă, şi cade în retrospecţie. De unde insuficienţa epicii, comentariile excesive, eseismul digresiv. Cărţile sale dezbat febril problematica puterii; protagoniştii încearcă a fi liberi fără a se sustrage necesităţii şi îşi oferă, astfel, o existenţă falsă, conştientizând criza.

Totuşi, conchide N. Manolescu, ele (cărţile) sunt „cât se poate de realiste”, trăgând „spuza ideilor pe turta realităţii”, impunând binomul criză / iluminare. De vocaţie constructivă, dezvoltând o viziune deterministă, încorporând idei şi vădind o declarată adeziune la problematica prezentului, scrisul lui Ivasiuc, „acut intelectual” (cf. Al. Piru), nu poate evita schematismul.

Cum „marii neliniştiţi” sunt purtătorii radicalităţii, prozatorul e convins că punctele de vedere radicale „fac cu adevărat Istoria”. Încât, şi contribuţiile sale eseistice (vezi rubrica Pro domo în Contemporanul, apoi în România literară) respectă, mai apăsat chiar, „ingineria mentală” denunţată de C. Regman.

Preţuit de unele voci ca „ideolog” al generaţiei, Ivasiuc respingea ferm noianul de cuvinte, metaforita, „docta înşiruire de fraze”, invitând, dimpotrivă, la „dezghiocarea” realităţii. Şi înţelegând că, angajat în căutarea prezentului, are obligaţia de a edifica, alături de congeneri, un supra-ego colectiv, implicit o nouă faţă a literaturii în vremuri „ideologice”.

Aşa-numita proză „de curaj”, de tip justiţiar, epidemia romanului „obsedantist” aduceau la lumină, se ştie, adevăruri convenabile regimului, în funcţie de fluctuantele directive politice şi, desigur, de prefacerea contextelor. Virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îşi dereglase mecanismele de valorizare. Încât problema literalităţii se eclipsase, trecând în prim plan problema adevărului (literatura ca reflectare), propunând, paradoxal, pagini mincinoase.

Aşadar, procesul „comunismului literar”, în desfăşurare, pleacă de la o premisă indiscutabilă: sub comunism, vorba lui Eugen Negrici, literatura nu s-a bucurat de o evoluţie normală. Scăpând de coşmarul realismului socialist, tiranic în anii incipienţi, ea nu a scăpat de bruiajul ideologic şi umbra ameninţătoare a Cenzurii.

Cum poezia, respectiv proza au avut „viteze diferite” (observa Daniel Cristea-Enache), cum intervalul comunizant trebuie, la rându-i, cercetat etapizat, radiografia epocii presupune un lung travaliu, întregistrând spectaculoase schimbări de climat şi deconcertante variaţii de apreciere.

Bineînţeles, şi ierarhizări fluctuante, sub semnul revizuirilor critice, inevitabile, probând un metabolism cultural normal. Dureros, cazul lui Ivasiuc dovedeşte că infidela glorie, câştigată trudnic, doar pe lungimea unui deceniu, se pierde uşor.

Şi că prozatorul, însoţit de propoziţii superlative (ofilite acum), de mare ecou în epocă, nu avea vocaţia ficţiunii, cum remarcase Eugen Negrici, ci doar pe aceea a problematizării. Bântuit de un productiv frison recuperator, fostul deţinut politic va livra ritmic o „rafală de cărţi”, cu un „entuziasm ostentativ”, „ştergând linia de demarcaţie” dintre limbajul supunerii şi cel critic, observa Sanda Cordoş, făcând loc „ideologiei supunerii”.

Convingerile marxiste (asumate), răspicat enunţate, aşezate pe „terenul relaţiilor de putere”, lăudând doctrina forţei modelată de acţiune ar explica, probabil, tăcerea compactă care îi înconjoară acum opera. La care s-ar putea adăuga şi alte observaţii (valide), privind insatisfacţiile legate de precaritatea epică (Al. Piru), tezism, expansivitatea eseistică (G. Dimisianu), „meditaţia abstractă” (A. Marino), aducând în scenă personaje-idee, simplificând şi sterilizând psihologiile.

Animate, totuşi, sub stindardul revoluţiei permanente, de „glasul conflictului dialectic”. Deloc întâmplător, primul său monografist (I. Vitner, 1980) îşi botezase opus-ul „înfruntarea contrariilor”. Iar eroii săi, „ideologizaţi”, exersând dialectica, dincolo de şirul de dezvăluiri (frică, suspiciune, abuzuri, crime), confirmă că pentru febrilul Alexandru Ivasiuc acea „meditaţie politică în planul indivizilor” se rezumă la a înţelege / accepta necesitatea istorică, justificând cauza (adevărul adevărat) în numele legităţii, sacrificând individul.

Totuşi, este excesiv şi nedrept a conchide, precum o face bonomul Alex Ştefănescu, că Alexandru Ivasiuc, un ideolog al epocii lui, „nu se acreditează ca prozator”, evoluând pe linia minimalismului epic.

Scriitor inteligent, aderent, indubitabil tezist, el a dovedit vocaţie speculativă, teoretizând febril-crispat. Cum obsesiile vremurilor noastre, constatase Ivasiuc, sunt „obsesii politice”, în romanescul ideilor desluşim sforţarea de a converti generalul „în nuanţă”, oferind – potrivit rapoartelor Cenzurii – „rezolvări pozitive, convingătoare”.

Altfel spus, în „jocurile cu dictatura”, Ivasiuc a fost, nota Sanda Cordoş, de partea Puterii, explicând problematizant accidentele de parcurs prin implacabila necesitate istorică; având, adică, „o poziţie judicioasă” în ochii strategilor propagandei. Ceea ce, potrivit unora, l-ar face, azi, nefrecventabil.

Adrian Dinu RACHIERU

1

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.