10 sonete de Adrian Munteanu

Share Button

eu fluturele-alunec în fântână

eu fluturele-alunec în fântână
ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul
n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l
ce vaier lung pe-antene se îngână
n-am cal de foc pe care adăpându-l
să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până
şi-ar împietri copita pe o rână
ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul
ce–i până jos ce tihnă necurată
unde e luciul unde-i un năvod
să frâng în el căderea doar o dată
nu tremură nimic sub lânced pod
pe fund nu-i apă nu e nici o pată
plonjez în gol şi mă strivesc de glodâ

 

îţi face-n parc aurolacul gesturi

îţi face-n parc aurolacul gesturi
cu mâna stângă îndoindu-şi braţul
ce te gineşti mai bine pupă-mi maţul
şi vorba asta-ţi pune-n cuget lesturi
te-ai repezit să-i prinzi gâtleju-n laţul
mâinilor tale alţii sar din resturi
ţi-au dat cu-n drug în cap să-ţi facă festuri
o clipă doar ai inspirat nesaţul
acestui aer ce-şi oprise zborul
ce-nalt e fagul îşi îndreaptă-n jos
crengile frânte să îţi dea onorul
din bolţi ca plumbul curge roşu sos
şi-ţi spui atunci când te-a luat cocorul
spre cerul trist că lumea e pe dos

 

o zi cu bine să aveţi!

o zi cu bine să aveţi se-apleacă
şi-o reverenţă  face ca la carte
mâini ciolănoase şapca pe o parte
o tăietură-n spate sus pe geacă
culcuş de ţoale lângă zid împarte
cu-n boschetar de ar avea oleacă
un strop de vin cu care să petreacă
n-ar mai părea nici zilele deşarte
nu cere bani de unde-i mai rămâne
atâta demnitate vreau să strig
salută demn şi tace să-i amâne
pe cei ce ace-n inimă-i înfig
aud că-n iarna cu ninsori hapsâne
într-o-nserare a murit de frig

 

rămân cocoşul pus pe-acoperişuri

rămân cocoşul pus pe-acoperişuri
din tablă sură înfruntând furtuna
nu îl înmoaie vipia nebuna
nu se încurcă-n oarbele desişuri
de sus oraşul mi se pare duna
în care surzii îşi împlântă şişuri
un soi bizar de umbre şi hăţişuri
în care scurmă necurmat minciuna
dar casa mea bătrână şi-a dus veacul
şindrila curge moale în răstimp
rugina groasă mi-a tăiat hamacul
mă încovoi sub orice anotimp
şi peste noaptea ce-a pornit atacul
picioarele mi s-au desprins de timp

 

cum să mă lupt cu tine, moarte?

cum să mă lupt cu tine moarte cum e
să-ţi smulg rărunchii să-ţi sugrum gâtlejul
ai asmuţit în dans tălâmb vârtejul
ce din nesomn pustiitor se suie
de ce izbeşti cu-nverşunare vrejul
de vagi chemări şi baţi în tâmple cuie?
mi-ai frânt nădejdi în trup sfârşit duduie
şi-ai aruncat în jar nebun gătejul
ce ai de-mi râcâi josnic pe la uşă
şi nu-mi laşi soaţa să se culce lin
ci te lipeşti de ea ca o căpuşă
şi-i sfarmi nădejdea-n necurmat suspin
ia-mi mie hâdo trupul de cenuşă
să nu-ţi mai car poveri ca un asin

sfrijit, neras, cu mersul fără vlagă

sfrijit neras cu mersul fără vlagă
s-a aciuit într-o dărâmătură
din fundul curţii care trece-njură
că rânduiala nu-i prea este dragă
de câte ori pe-acoperiş e bură
sub zidul spart ar vrea să se retragă
şi glezna lui osoasă şi beteagă
s-o apere cu jalnică măsură
ce rost mai are pentru cine-adună
un pled şi-un scaun fără de picior
avea o mamă poate şi-o străbună
cu zâmbetul ce nu-i prea e uşor
îmi spune-ncet cu tihna lui imună
sunt liber vezi să beau să dorm să mor

un fluture, o floare, o furnică

un fluture o floare o furnică
o pasăre o flacără câmpia
un deal o vale fluviul şi vecia
izvoarele şi marea o amică
un drum o creangă frunzele şi via
un avion ce tocmai se ridică
copilul cel poznaş luat de chică
măicuţa cartea pixul şi hârtia
uliţa strâmtă tatăl meu şi masa
fântâna şi un bal ţinut cu fast
un peşte prins în râu adânc cu plasa
biserica şi-un preot bun şi cast
feciorul meu şi fiica soaţa casa
acestea-s daruri restul e balast

degeaba-ntâmpini omul cu reviste

degeaba-ntâmpini omul cu reviste
de cum împinge uşa să pătrundă
dacă-n cotloane spaima stă s-ascundă
neliniştea scuipată în batiste
mărunte carii-n văgăuni inundă
vitalul spaţiu pus ca să asiste
la descompuneri silnice de liste
cu năzuinţi ce-n disperări abundă
nu-s trepte-n cer doar scările coboară
să te conducă-n tristul epilog
nu-s balustrade sprijiniţi de-o sfoară
trec toţi purtând acelaşi monolog
şi refuzând înverşunat să moară
ţinând la piept nădejdea drept zălog

septembrie, Institutul Oncologic

fluturi de-o zi sau poate de-o suflare

fluturi de-o zi sau poate de-o suflare
filigranate întrupări suave
pictate-n forme simple sau concave
nu veţi rămâne semne oarecare
şi fâlfâiri de aripi seci bolnave
o mângâiere pe un umăr care
abia s-a smuls din plumbuite-altare
şi din mirosul lânced de otave
fluturi frumosi prea delicate scame
fluturi plăpânzi voi mirilor de flori
ce-aţi înălţat din armonii de game
un imn divin din ierburi către nori
voi ce-aţi fugit din ferecări de rame
cât vă admir că aţi scăpat de sfori

v-aţi aşteptat să scot din guşă triluri

v-aţi aşteptat să scot din guşă triluri
torent de şoapte armonii celeste
dar din gâtlej când mă-nălţam pe creste
ieşeau văpăi pentru aprins trotiluri
am răguşit de-atâtea flori oneste
sădite-n colb slinos lângă aziluri
şi de-nghiţit necrotice fitiluri
rămase-n plex şi splină indigeste
nu mai sunt mierla gângurind spre astre
cu sunet cald în trup de-a pururi viu
iar susurul cu unduiri albastre
s-a prefăcut într-un stupit sălciu
ademenind în jurul lui dezastre
prea ostenit de-un ţipăt în pustiu

Adrian MUNTEANU

390

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.